Lucecita

        Lucecita se urcă în autobuzul 176. Desigur, nu scoase bilet dar, în schimb, îşi făcu loc printre pasageri să ajungă cît mai în faţă. Într-o clipă toate privirile se concentrară pe simpatica ei figură şi nu lipsiră cei care să-i ofere locul. Ea, cu o demnitate tipică, refuză toate atenţiile, afişînd un aer aristocratic.
        O frînă bruscă o făcu să-şi piardă echilibrul, ocazie de care profitară trei tineri ferchezuiţi pentru a-i oferi ajutor şi în treacăt pentru a-i aprecia formele.
        O fată cu un tricou decoltat, imprimat cu şoricei, o privi cu invidie dar şi cu admiraţie.
        bărbat în vîrstă nu-şi putu stăpîni pentru multă vreme tentaţia şi foarte încet îi şopti la ureche:
        — Vrei să mergi acasă la mine?
        O doamnă respectabilă, cu auzul fin, îl admonestă pe dată:
        — Nu ţi-e ruşine, la vîrsta dumitale!
        Roşeaţa acoperi obrajii îndrăzneţului care se aruncă în mare grabă în mulţimea ce coborî la prima staţie.
        O voce neliniştită se auzi de la uşa din spate:
        — Lucecita, Lucecita, unde eşti?
        Neliniştită, Lucecita răspunse chemării inchizitoriale. Bărbatul alergă în întîmpinarea ei şi o luă în braţe. O îmbrăţişa puternic şi amîndoi tremurară de emoţie. O doamnă care contempla absorbită scena nu se putu stăpîni şi două lacrimi i se rostogoliră pe obraji.
Perechea rămăsese îmbrăţişată în faţa ochilor uimiţi ai puţinilor pasageri care rămăseseră în spaţiosul vehicol. Cu glas tare, ca pentru a auzi toată lumea, el îi spuse:
        — Credeam că te-am pierdut.
        Şoferul frînă. Cu o voce fonfăită, care amintea de Pedrito Van Van, strigă:
        — Urmează staţia Spitalul veterinar.
        Lucecita scoase un lătrat de mulţumire şi, în timp ce cobora în braţele stăpînului, boticul ei simpatic de căţeluşă pechineză lăsa să i se vadă limbuţă roz...

În româneşte de DOINA LINCU

(Perpetuum comic ’89, pag. 227)