Statisticomania

        S-a strecurat printre noi atît de discret, încît nimeni n-a observat-o. Discret, dar decis, fără să întrebe pe nimeni dacă o acceptăm sau nu. La început suavă, zîmbitoare, cu un surîs cuminte, după care a devenit încăpăţînată şi arogantă. Ciudat e că, atunci cînd ne-am dat totuşi seama cine era în realitate, a fost imposibil s-o mai alungăm. Devenise stăpînă pe noi. Dintr-un joc agreabil, ce-ţi făcea plăcere, se transformase într-o tortură insuportabilă, într-o epidemie generală. Dacă i-ai fi închis uşa, intra pe sub ea, dacă ai fi blocat ferestrele, pătrundea pe unde nu te-ai fi aşteptat.
        Cel mai grav s-a îmbolnăvit însă directorul şcolii noastre. Ne durea să-l vedem aşa, mîndreţe de bărbat, cu călcătura apăsată, învins de ea ca de o boală incurabilă, ros pe dinăuntru, dezorientat şi fără pic de speranţă. I s-a supus cu o pasiune morbidă (şi trebuie spus aici că ne-a impus-o şi nouă, profesorilor şcolii, profitînd, cînd era cazul, de autoritatea lui de director), cu o energie ce i-a secat puterile şi acesta a fost principalul motiv al „mutării" lui acolo unde a fost mutat.
        La început ne-am trezit cu cîteva plicuri simple, oficiale, fără timbre, dar cu ştampile pe fiecare colţ. De obicei, directorul le deschidea în faţa întregului colectiv. Eram un colectiv mic de profesori dintr-o şcoală de ţară şi directorului nu-i era greu să ne strîngă ori de cîte ori credea de cuviinţă. Aşa încît aveam mereu şedinţe, mai ales în ultima vreme. Nu ştiu, şi probabil că am greşit neîntrebînd, dacă şi pînă acum au venit astfel de plicuri la noi în şcoală. Eram tînăr şi n-am dat importanţa cuvenită acestui fapt.
        Apoi, încetul cu încetul, totul a început să se schimbe. Plicurile erau deschise febril; mîinile directorului tremurau şi dădeau semne de nerăbdare. După o vreme, a început să le deschidă rupîndu-le muchia, apoi tăindu-le cu un briceag şi, mai tîrziu, aproape sfîşiindu-le, pînă ce a ajuns să vină la şedinţe cu plicurile deschise şi conţinutul ştiut pe dinafară. Adesea, şi asta s-a întîmplat după o vreme, cînd totul părea compromis şi era clar că directorul nostru fusese atins de o boală incurabilă, în locul plicurilor primeam telefoane. Convorbiri lungi şi istovitoare (pentru că nici telefoanele nu funcţionează cum trebuie), în cursul cărora directorul lua notiţe amănunţite, repetînd tare ceea ce spunea persoana de la capătul celălalt al firului. Nu mai ştiu de cîte ori l-am găsit pe director în postura aceasta, cu bărbia aplecată spre stînga ca să ţină receptorul, scriind cu repeziciune cu mîna dreaptă, absent la tot ce se întîmplă în jur.
        Îmi amintesc doar că scrisorile erau scurte, cu cîteva dispoziţii ce păreau absolut necesare şi uşor de îndeplinit. Apoi dispoziţiile s-au înmulţit: de două ori pe trimestru, de trei ori, o dată pe săptămînă... Şi, în plus, cerinţele deveneau mereu tot mai ciudate, aşa încît am început să credem că însuşi directorul, atins de boala neiertătoare, îşi trimitea singur multe dintre ele, din nevoia de a munci mai mult şi mai bine. Nu pot să nu spun că o parte din aceste îndoieli ni s-au adeverit mai tîrziu.
        Primele scrisori erau simple de tot. Se cerea, de pildă, să se comunice procentul elevilor promovaţi pe trimestru sau pe întregul an şcolar, media fiecărei clase la cutare materie, media generală pe clase. De regulă, întocmeam statisticile acestea în timpul liber, cînd aveam vreo „fereastră" sau după ore. Oricum, nu ne răpeau prea mult timp. Directorul strîngea datele furnizate de noi, le prelucra şi le trecea într-un tabel centralizator. Desigur, sarcina lui era mai grea, pentru că trebuia să întocmească situaţia la nivelul întregii şcoli. În vreo două rînduri i-am propus să-l ajutăm, dar el n-a acceptat cu nici un preţ. Se pare că munca aceasta îi dădea o oarecare satisfacţie, care, mai tîrziu, s-a transformat într-o manie sinistră, ce l-a dus la pierzanie.
        Apoi, înmulţindu-se, cerinţele acelea au devenit mai sofisticate. Trebuia să comunicăm cîţi elevi cu media patru, cinci, şase... pînă la zece avem la fiecare materie, în fiecare clasă, la toate materiile pe toată şcoala şi pe toată şcoala la materii diferite. Fireşte, mediile ieşeau cu zecimale, iar noi le rotunjeam. După care nu le-am mai rotunjit.
        A început să nu ne mai ajungă timpul liber şi, de voie, de nevoie, lucram în timpul afectat pregătirii personale, întocmirii orarelor şi planurilor de muncă, pe care, se înţelege că le făceam de mîntuială. Au venit, însă, şi vremuri mai grele. Se cerea: „Cît la sută dintre elevii cu zece au luat cîte 1,2,3,4,5... de zece, de opt, de şapte...; Cît la sută dintre elevii cu nouă au luat cîte 1,2,3,4,5... de zece, de nouă, de opt..." şi aşa mai departe. Erau însă şi altfel de cerinţe: „La cît prevedeţi media materiei pe care o predaţi, pe fiecare clasă; la cît prevedeţi media clasei la care sînteţi diriginte, pe toate materiile etc. etc... la finele lui septembrie, octombrie, noiembrie... pe primul trimestru, pe al doilea... la sfîrşitul anului? Cîţi elevi cu note de zece, de nouă, de opt... veţi avea în septembrie, octombrie, noiembrie..., la sfîrşitul primului trimestru..."
        Pare niţeluş sîcîitor, nu? Trebuia să răspundem la toate aceste întrebări şi n-aş spune că era sîcîitor, în comparaţie cu ceea ce avea să vină mai tîrziu. Sînt de acord că, dacă n-am fi avut cele două maşini de calculat, lucrurile ar fi luat o întorsătură urîtă. Totuşi, chiar şi cu ele, nu ne descurcam uşor. Planurilor şi orarelor li s-a pus cruce definitiv. Am început să calculăm în timpul orelor de clasă, cînd elevii lucrau la tablă sau cînd răspundea cîte unul a cărui notă o „ştiam" dinainte. Iar aceştia deveneau tot mai numeroşi. Pe de o parte, pentru că nu ne ardea de ascultat, iar pe de alta, ca să cîştigăm timp. S-a trecut apoi la activizarea elevilor. La început, a celor cu media zece, apoi a mediocrilor şi, în final, a întregii clase. Oricum, ăsta era un lucru bun. Angajîndu-i în astfel de calcule, făceam cu ei un fel de practică la matematică. Ba chiar o practică foarte concretă, fără cărţi şi teorie, fără...
        În timp ce sărmanul nostru director muncea de unul singur. Da, da, singur. Şi, din păcate, nu lucra nici cu maşina de calcul, în care n-avea încredere. Între timp, cerinţele se îndeseau: „Cît la sută dintre elevii cu zece au părinţii cooperatori, funcţionari, muncitori (sau, mai concret, de exemplu, şefi de cadre, contabili, tractorişti, zootehnişti etc.)" La fel pentru elevii cu nouă, cu opt, cu şapte...
        Tocmai în aceste momente am avut marea îndoială. Întrebările erau atît de ciudate, atît de înfricoşătoare şi de monstruoase, încît, dacă le-ai fi visat într-o noapte, n-ar fi fost exclus să faci din pricina lor infarct. Şi, adevărul e că nouă, profesorilor, ele ni se înfăţişau cel mai adesea noaptea, aproape în fiecare noapte, dar, din fericire, nimeni n-a păţit nimic. Asta din cauză că microbii ni s-au inoculat dozat, creindu-se în creierul fiecăruia un fel de imunitate. Totuşi, pot să afirm că farmacistul din sat este martor că în perioada aceea cererea de valium, luminal şi chiar de trinitrină a sporit considerabil.
        Cu directorul nostru lucrurile se petreceau puţin altfel. El stătea bine cu inima şi, în plus, avea impresia că suprasolicitarea şi tensiunea nervoasă i se localizaseră şi acţionau numai în celulele cerebrale. Concret, multe solicitări din ultima vreme, deşi formulate în acelaşi stil, vădeau o altă mînă. Aşa au fost: „Cît la sută dintre elevii cu zece, nouă, opt, şapte... stau în prima bancă, în a doua, în a treia...? Cît la sută dintre elevii cu nota nouă stau pe rîndul dinspre fereastră, de la uşă, din mijloc? Cît la sută dintre elevii cu opt stau în partea din stînga a băncii, cît la sută în dreapta? Cît la sută dintre elevii cu şapte au bunici, fraţi, surori care stau acasă (şi din ce total)...?" Mai erau şi multe alte cerinţe, a căror rezolvare te-ar fi putut ajuta substanţial să stabileşti aportul unghiului sub care cădeau razele de soare pe bancă, numărului membrilor de familie, numărului etajelor casei, distanţei pînă la şcoală, numărului de la pantof, înălţimii personale sau grosimii saltelei, aportul acestora, deci, la bunul mers al lecţiilor...
        Mi-e ruşine s-o spun, dar, de dragul adevărului, trebuie să mărturisesc că am hotărît să-l supraveghem pe directorul nostru. Poate că nu vă vine a crede că am făcut asta în interesul lui, dar vă declar cu toată sinceritatea că nu am premeditat nimic. Vroiam doar să preîntîmpinăm vreun necaz şi mai mare. Poate că a fost cam tardiv, dar, oricum, eram convinşi că nu e totul pierdut. Şi ce n-am făcut! Aşteptam înfriguraţi şi am fi dat orice pentru a evita solicitări precum: influenţa cantităţii de ouă consumate, a numărului de linguriţe de zahăr puse dimineaţa, în lapte, a fotbaliştilor preferaţi etc., asupra procentului de promovabilitate şi mediei fiecărui elev, mediei pe clasă şi pe şcoală... Nu, nu, eram siguri că nu le-am fi făcut faţă nici noi, stagiarii. Iată de ce ne-am îngăduit, cu conştiinţa curată, să-l supraveghem pe director.
        Din ţinerea sub observaţie a cabinetului său n-a apărut nici un indiciu interesant. Dinăuntru se au zeau doar cifre şi procente ce se repetau şi se repetau, se adunau şi se scădeau, se împărţeau şi se ridicau la putere, creşteau ulterior şi scădeau la zero, erau introduse în paranteze sau fracţionate... Trebuiau supavegheate orele de clasă. Iată şi scena pe care s-a desfăşurat acea lecţie memorabilă. O clasă obişnuită, cu directorul-profesor la catedră şi, în spatele uşii, doi-trei profesori ascultînd cu atenţie, unul la gaura cheii, altul la crăpătura dintre toc şi uşă, iar al treilea cocoţat pe spinarea celorlalţi doi.
        — Ce procent de absenţi avem astăzi? întreabă directorul.
        Din mijlocul clasei se ridică un elev cu o hîrtioară în mînă:
        — Lipsesc 5 la sută dintre elevi. Media 6,37 are 20 la sută din familie — sora cea mică — bolnavă şi, deoarece restul de 80 la sută e la serviciu a rămas acasă pentru a-şi îngriji sora. Iar 8,22 a prezentat un certificat medical, conform căruia are de stat la domiciuliu 33,333% din zilele săptămînii.
        — Bine 9,87, stai jos (elevii nu erau strigaţi pe nume, ci cu cifra mediei pe care o aveau). Cît la sută dintre elevi vor să răspundă benevol? Cum, zero la sută? Culmea! Aşa vreţi voi să ridicaţi media clasei? O să faceţi şcoala de rîs. Clasa voastră are 7,5 la sută repetenţi. Hai, tu, 7,002. Iar voi, ceilalţi închideţi cărţile sută la sută, pentru că altfel o să vă articulez cîte un 20 la sută, să vă cruciţi.
        „7,002" se ridică şi începe să vorbească din lecţia de zi:
        — În Africa trăiesc multe specii de animale şi de păsări, dintre care putem aminti elefantul, leul, maimuţa...
        — Stai, stai! Ce tot spui acolo? îl întrerupe directorul.
        — Aşa scrie în manual...
        — Da’ ce, asta v-am spus eu? Nu v-am predat cu cifre şi detalii? Ia spune-mi, cît la sută din animalele lumii trăiesc în Africa? Cît la sută dintre ele sînt lei, girafe, maimuţe şi elefanţi. Care este media de viaţă, greutatea medie, înălţimea şi viteza medie de deplasare a fiecăreia dintre ele?
        — Stai jos! 40 la sută! Deoarece a trecut 50 la sută din oră, continuăm cu explicarea lecţiei următoare.
        Exact în momentul acesta a avut loc evenimentul despre care se mai vorbeşte şi azi. Cei trei profesori deschiseră brusc uşa şi-l scoaseră afară, pe braţe, pe directorul care preda. Elevii stăteau uluiţi în picioare, în timp ce „victima" urla protestînd că nu e corect să lase neexplicat restul de 63,24 la sută din lecţie...

În româneşte de MARIUS DOBRESCU

(Perpetuum comic ’89, pag. 207)