Să ştiţi de la bun început că eu sînt ăla. Aşa că nu poate fi vorba nici de portret psihologic, nici de reflectarea unor puternice trăiri interioare pe faţa mea care, nici mai mult nici mai puţin, cere palme. Iar pentru aceia care îşi zic cu mindrie „prietenii" mei, mai cere şi pumni. De fapt, cu toate că am renunţat destul de timpuriu să-i impiedic pe cei atraşi de figura mea să-şi aplice pleznitura preferată, asta nu m-a putut apropia de cei din jur n-am avut niciodată un amic adevărat, numai interesaţi care au profitat de relaţia noastră pentru a mă altoi în lege. În orice caz, eu recunosc cu mîna pe inimă că în viaţa mea nu am cerut nimănui nimic, cu atît mai puţin lovituri pe care am învăţat, de-a lungul experienţei mele cu oamenii, să le împart în „iuţi", „barosse", „carabe”, „lipitori" şi altele.
Bineînţeles, m-am dus şi la un doctor, pentru a-l întreba dacă nu cumva sînt bolnav. A spus că nu, că aşa sînt eu, că asta mi-e firea, şi a refuzat politicos sticla pe care i-o adusesem, solicitînd în schimb să-mi dea o palmă. L-am lăsat, iar el s-a încordat şi mi-a catapultat o lovitură pe care o dorea nimicitoare... Hm, un ageamiu, s-a dezechilibrat, abia mi-a atins obrazul şi s-a oprit într-un dulap. După care, printre gemete, mi-a prescris să mă însor. Deşi nu mi-a dat reţetă, am reuşit să-mi fac rost de o nevastă bunicică, o femeie de bază căreia nu i-a păsat cum arăt şi cît cîştig pe lună. Voia doar să fie alături de mine, să mă apere de răutatea celor din jur şi să mă atingă peste ochi şi nas la culcare şi la sculare, o dată — ca să se elibereze de toxine, a doua — ca să-i meargă bine peste zi. Şi, că veni vorba de culcare şi sculare, mărturisesc că noaptea sînt cel mai fericit, nu mă vede nimeni, deci nu cer nimănui nimic. Aprind lumina la baie şi mă privesc îndelung în oglindă, îmi examinez cu atenţie faţa şi mă găsesc destul de atrăgător. Încerc diverse grimase de bărbat fatal şi dur, care, bineînţeles, nu-mi reuşesc, schimb pieptănături şi-mi ard cîte una peste bot.
Ca să scap de coşmarul palmelor, m-am făcut pădurar, să trăiesc în libertate şi la o distanţă strategică de braţul lung al societăţii omeneşti. N-am rezistat prea mult, nu neapărat din cauza tăvălelilor încasate din partea ursului carpatin, ci mai ales din pricina reproşurilor şefilor mei, cum că le-aş speria vînatul, şi mai ales a palmelor lor, de fapt nişte lovituri grosolane cu pumnul înmănuşat. Am revenit între oameni. Din umil şi speriat, din manechinul care aştepta şi încasa palme, pumni şi insulte, am devenit o brută. Am început să văd pe stradă oameni care cer palme. I-am pălmuit. Aşa am ajuns la spital. Deci eram totuşi bolnav!
Acolo, toată lumea se purta frumos cu mine, m-am şi îngrăşat puţin din cauza traiului bun şi a tratamentului: mi se făcuse un grafic lunar de folosinţă, astfel încît nimeni să nu beneficieze prea mult de mine şi nici să nu mă epuizez. În cele din urmă am scăpat şi de acolo şi m-am dus glonţ la un specialist celebru, internat ia gerontologie, care-şi purta cu demnitate suta de ani, într-un regim de asceză şi cultură fizică. La vederea mea, bătrînul vegetarian s-a înviorat brusc şi mi-a ras două dosuri de palmă de nu m-am văzut. Apoi a început să ridice greutăţi. Se uita la mine şi se înviora, îmi mai plasa cîte-un swing şi mai adăuga nişte kile halterelor. Astfel ne-am dat amîndoi seama ce virtuţi terapeutice are faţa mea. Ne-am gindlt să le valorificăm. De aceea mă aflu în faţa dumneavoastră. N-aveţi decît să loviţi. Vă veţi simţi mai în formă, vă veţi înviora şi veţi munci mai cu spor. Loviţi!
(Perpetuum comic ’91, pag. 138)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu