Mă aflam la Pagan, în Burma, de unde am luat un vaporaş spre Mandalay. Cu cîteva zile înainte de a ajunge, cînd vasul a ancorat pentru o noapte lîngă un sat, m-am hotărît să cobor. Căpitanul îmi spuse că acolo se află un club simpatic unde mă puteam simţi ca acasă; oamenii erau obişnuiţi să primească străini de pe vasele care ancorau iar administratorul era un om tare cumsecade; puteam juca şi o partidă de bridge. N-aveam nimic de făcut aşa că m-am suit într-o birjă şi am pornit spre club. Acolo, un om care stătea pe terasă m-a întrebat ce aş vrea să beau. Am luat un whisky şi m-am aşezat. Omul era înalt, slab, bronzat, cu o mustaţă mare şi purta un şorţ şi o bluză kaki. Am aflat curînd şi cum îl cheamă, căci administratorul cel cumsecade l-a întrebat: „Mai ştii ceva de nevastă-ta, George?" Ochii celuilalt s-au aprins. „Da, tocmai am primit cîteva scrisori. Se distrează excelent". „Ţi-a spus să fii liniştit?" George a dat uşor din cap şi — poate însă m-am înşelat — parcă a suspinat. „De fapt, mi-a spus... cum să zic... sigur, mă bucur pentru vacanţa asta a ei; şi-a dorit-o atît de mult... dar mi-e foarte greu". Se întoarse către mine: „Vezi, e prima oară cînd sîntem despărţiţi şi mă simt ca un cîine părăsit". „De cît timp sînteţi căsătoriţi?" „De cinci minute". Administratorul clubului rîse: „Nu te prosti, George. Eşti însurat de opt ani." După o vreme, uitîndu-se la ceas, George a plecat să-şi schimbe hainele pentru seară. Administratorul se uită după el cu un zîmbet ironic şi afectuos. „Vorbim cu el cît mai mult de cînd e singur" — îmi spuse. „E foarte morocănos de cînd nevastă-sa a plecat acasă". „E grozav pentru o femeie să ştie că are un soţ aşa fidel". „Mabel e o femeie straşnică". Chemă chelnerul şi mai ceru de băut. Apoi, aşezîndu-se mai bine în scaun şi-a aprins o ţigară şi-a început să-mi depene povestea cu George şi Mabel.
Erau logodiţi cînd George s-a întors acasă, în Burma. Hotărîseră să vină şi Mabel aici peste vreo şase luni. Dar greutăţile au apărut una după alta: tatăl lui Mabel a murit, a început războiul, George s-a înrolat... aşa că au trecut şapte ani pînă ce puteau să-şi pună iar în aplicare planul căsătoriei lor. George aranjase totul şi plecă la Rangoon s-o aştepte. În dimineaţa cînd vasul trebuia să sosească, George s-a dus pe chei s-o aştepte. Apoi, din senin, l-au cam lăsat nervii. N-o mai văzuse pe Mabel de şapte ani. Uitase şi cum arată. Parcă aştepta o străină. Simţi ca o lovitură în stomac, genunchii începură să-i tremure. Nu mai putea rezista. Trebuia să-i spună lui Mabel că-i pare foarte rău, dar nu putea să se căsătorească cu ea. Dar cum ar fi putut un bărbat să-i spună aşa ceva fetei cu care se logodise de şapte ani şi care venea acum de la şase mii de mile distanţă ca să se căsătorească cu el? Nu, nu avea nervi pentru asta. Pe Georqe îl cuprinse curajul disperării şi, cum tocmai la chei era un vas ce pleca imediat la Singapore, îi scrise în grabă o scrisoare lui Mabel şi, fără bagaje, numai cu ce avea pe el, se urcă pe vas. Scrisoarea suna aşa: „Scumpă Mabel, am fost grabnic chemat pentru afaceri şi nu ştiu cînd o să mă întorc. Ar fi mai bine să te reîntorci în Anglia. Planurile mele sînt foarte nesigure. Al tău iubitor, George". În ziua cînd sosi la Singapore şi găsi la hotel o telegramă: „Te înţeleg foarte bine. Nu te îngrijora. Cu drag, Mabel", George se mai deşteptă un pic: „Doamne, cred că mă urmăreşte". Telegrafie la oficiul naval din Rangoon şi, desigur, numele lui Mabel era pe lista pasagerilor vasului care se îndrepta spre Singapore. Nu mai era o clipă de pierdut. Sări în trenul spre Bangkok. Dar nu era liniştit. Dacă ea procedase la fel? Era un şlep care pleca a doua zi spre Saigon. Îl luă. La Saigon va fi în siguranţă. Era bucuros cînd ajunse la hotel unde, în timp ce-şi trecea numele în registru, i se înmînă o telegramă. Erau două vorbe: „Dragoste, Mabel". Suficient ca să-l ia cu fiori. „Cînd e următoarea cursă spre Hong-Kong?" — a întrebat. A mers pînă la Hong-Kong dar n-a îndrăznit să rămînă acolo. A plecat la Manilla, de la Manilla la Shanghai. Dar şi aici, de cîte ori ieşea din hotel se aştepta ca Mabel să apară şi să-i cadă în braţe. A hotărît să plece la Yokohama. Acolo, la hotel găsi iar o telegramă: „Îmi pare rău că nu te-am întîlnit la Manilla. Dragoste, Mabel". Nu, era peste orice putinţă. Îşi făcu iar planuri. Traversă fluviul Yantze pînă la Khung-King. De acolo s-a dus la Hankon şi de acolo la Ichang; acolo a schimbat iar vaporul... Era disperat, nu vroia să rişte... La patru sute de mile se afla capitala Sîciuan-ului. Se putea ajunge numai pe şosea, iar şoseaua era periculoasă, din cauza bandiţilor. Numai un bărbat s-ar fi încumetat să facă drumul ăsta. Acolo se va simţi în siguranţă.
George se uita cu uşurare la zidurile venerabilei cetăţi englezeşti. De pe aceste ziduri, la apus, se puteau vedea munţii înzăpeziţi ai Tibetului. În sfîrşit se putea odihni. Aici nu-l putea găsi vreodată Mabel. Consulul îi era, din întîmplare, prieten. Avea, de aceea, parte de confortul unei case luxoase şi lenevea după obositoarea evadare din Asia. Era în siguranţă, liniştit. Săptămînile treceau alene una dupa alta.
Într-o dimineaţă, George şi Consulul erau în curte. La uşa Consulatului se auzi o bătaie puternică. Portarul deschise. Dintr-o lectică, dusă de patru oameni, sări chiar ea... Mabel. Era proaspătă, radioasă şi drăguţă. Nu arăta că ar fi petrecut două săptămîni pe drumuri. George încremenise. Era palid ca moartea. Mabel înaintă spre el: „Bună, George. Mi-a fost teamă că iar n-o să te întîlnesc". „Bună, Mabel" — se bîlbîi el. Nu ştia ce să mai spună. Se uita cînd într-o parte, cînd în alta. „Nu te-ai schimbat deloc. Mi-era teamă c-ai să te îngraşi sau o să cheleşti. Bărbaţii se schimbă... Ar fi fost îngrozitor ca, după atîţia ani, să nu mă mai pot hotărî să mă căsătoresc cu tine". Se întoarse spre Consul: „Sînteţi Consulul?" „Da." „E în regulă. Sînt gata să mă căsătoresc cu el imediat ce fac o baie".
Zis şi făcut!
În româneşte de MIRON POPA
(Perpetuum comic ’89, pag. 214)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu