Perioadelor celor mai remarcabile din viaţa mea le aparţine desigur aceea pe care mi-am petrecut-o ca angajat al fabricii lui Alfred Wundsiedel. De la natură sînt mai înclinat spre meditaţie şi trîndăveală decît spre muncă, dar din cînd în cînd greutăţi financiare stăruitoare mă constrîng — căci meditaţia aduce la fel de puţin ca şi trîndăvia — să accept o aşa-zisă slujbă. Ajuns iarăşi la o astfel de ananghie, mi-am încredinţat soarta oficiului de plasare a braţelor de muncă, fiind trimis cu alţi şapte tovarăşi întru suferinţă la fabrica lui Wundsiedel, unde urma să fim supuşi unui examen de aptitudini.
Chiar aspectul fabricii mi-a inspirat neîncrederea: fabrica era în întregime construită din cărămizi de sticlă şi aversiunea mea faţă de clădiri şi încăperi luminoase este la fel de puternică ca şi aversiunea mea faţă de muncă. Neîncrederea mi-a crescut, atunci cînd, în cantina luminoasă, pictată vesel, ne-a fost de îndată servit un mic dejun: ospătăriţe drăguţe ne-au adus ouă, cafea şi pîine prăjită, în timp ce în carafe lucrate cu gust se afla suc de portocale; peşti aurii îşi lipeau chipurile blazate de geamurile acvariilor într-o nuanţă de verde deschis. Ospătăriţele erau atît de vesele, încît păreau gata să plesnească de veselie. Numai un mare efort de voinţă — aşa mi s-a părut — le reţinea să fredoneze neîntrerupt. Erau atît de pline de cîntece necîntate ca găinile de ouă neouate. Am presupus pe dată ceea ce tovarăşii mei întru suferinţă nici nu păreau să fi bănuit: şi anume că şi acest mic dejun făcea parte din examinare; şi astfel mestecam cu o dăruire totală şi cu conştiinţa unui om care ştie în mod precis că introduce în corpul său materii preţioase. Am făcut ceva la care nu m-ar fi determinat — în mod normal — nici o putere de pe acest pămînt: am băut pe stomacul gol suc de portocale, am lăsat cafeaua şi un ou neatinse, cea mai mare parte a pîinii nemîncată, m-am sculat în picioare şi am început să mă agit în sus şi în jos prin cantină, înfrigurat de dorinţa de a intra în acţiune.
Aşa s-a făcut că am fost condus primul în sala de examinare, unde, pe mese ispititoare, se aflau pregătite chestionarele. Pereţii erau zugăviţi într-o nuanţă de verde care ar fi smuls de pe buzele unor decoratori fanatici exlamanta «Fermecător!». De văzut nu vedeai pe nimeni şi totuşi eram atît de sigur că sînt observat, încît mă comportam aşa cum se comportă un individ împins de nerăbdare să acţioneze atunci cînd se crede neobservat: mi-am smuls înfrigurat tocul rezervor din buzunar, l-am deşurubat, m-am aşezat la prima masă din calea mea şi am smucit chestionarul spre mine, aşa cum smucesc colericii nota de plată la restaurant.
Prima întrebare: Consideraţi că este echitabil ca omul să aibă doar două braţe, două picioare, doi ochi şi două urechi?
Aici am cules pentru întîia oara roadele spiritului meu meditativ şi am scris fără şovăiala. „Nici patru braţe, patru picioare şi patru urechi nu ar putea satisface setea mea de fapte mari. Înzestrarea omului este lamentabilă."
A doua întrebare: Cîte telefoane puteţi deservi simultan?
Şi în acest caz răspunsul era la fel de simplu precum rezolvarea unei ecuaţii de gradul întîi. „Dacă nu sînt decît şapte telefoane am scris eu, devin nerăbdător, abia nouă răspund pe deplin posibilităţilor mele ".
A treia întrebare: Ce faceţi după terminarea lucrului?
Răspunsul meu: „Nu mai cunosc expresia terminarea lucrului — am şters-o din vocabularul meu la cea de a cinsprezecea zi onomastică căci la început a fost fapta”.
Am obţinut postul: Într-adevăr nici nouă telefoane nu se ridicau la înălţimea forţelor mele. Strigam în telefon „Acţionaţi imediaţi" sau „Faceţi ceva! — Trebuie să se întîmple ceva — O să se întîmple ceva — S-a întîmplat ceva — Ar trebui să se întîmple ceva.” Dar îndeobşte — căci acest lucru îmi părea potrivit atmosferei — mă foloseam de imperativ.
Foarte interesante erau pauzele de prînz cînd consumam la cantină, învăluiţi de o ambianţă a veseliei tăcute mîncăruri bogate în vitamine. În fabrica lui Wundsiedel mişunau persoane care erau înnebunite de nerăbdare să-şi istorisească biografia, aşa cum o fac bucuroşi oamenii puternici, de acţiune. Istorisirea vieţii lor le apare mai importantă decît însăşi viaţa lor, nu trebuie decît să apeşi pe un buton, că se şi dezlănţuie s-o desfăşoare în toată amploarea ei.
Locţiitorul lui Wundsiedel era un bărbat pe nume Broschek. Acesta îşi cîştigase la rîndul său o faimă deosebită, deoarece el hrănise, student fiind, şapte copii şi o soţie paralizată, prestînd muncă de noapte şi, în acelaşi timp, lucrînd cu succes la patru reprezentanţe comerciale, reuşind, cu toate acestea, să treacă, în decurs de doi ani, două examene de stat, cu menţiune, Cînd reporterii l-au întrebat: „Păi, cînd dormiţi dv., Broschek? acesta a răspuns: „A dormi este un păcat!"
Secretara lui Wundsiedel hrănise un bărbat paralizat şi patru copii, tricotînd, obţinuse în acelaşi timp titlurile de doctor în psihologie şi geografia patriei, crescuse cîini ciobăneşti şi devenise o cîntăreaţă de bar celebră sub numele de Vamp 7.
Însuşi Wundsiedel făcea parte din categoria oamenilor care dimineaţa, abia sculaţi, sînt deja hotărîţi să acţioneze „Trebuie să acţionez", gîndesc ei, în timp ce-şi leagă energic cordonul halatului de baie. „Trebuie să acţionez”, gîndesc ei, în timp ce se rad şi privesc triumfător la firele bărbii, pe care le îndepărtează odată cu spuma de săpun de la aparatul de ras: aceste resturi ale pilozităţii sînt primele victime ale impulsului lor către fapte mari. Chiar şi satisfacerea cerinţelor cele mai intime declanşează la acest soi de oameni o mare satisfacţie: apa se scurge vijelios, se consumă hîrtie.
Activitatea cea mai neînsemnată lua la Wundsiedel proporţiile unei acţiuni: felul în care îşi punea pălăria în cap, modul în care — cutremurîndu-se de energie — îşi încheia nasturii la palton, sărutul pe care i-l dădea soţiei, totul era faptă.
Cînd intra în biroul său, îi striga secretarei ca salut: „Trebuie să se întîmple ceva!" şi ea îi răspundea iradiind bucurie: „O să se-ntîmple ceva!". Wundsiedel mergea din secţie în secţie, strigînd voiosul său: „Trebuie să se întîmple ceva!”. Toţi răspundeau: „O să se întîmple ceva!" Şi eu strigam radios, cînd intram în încăperea mea: „O să se întîmple ceva!"
În decursul primei săptămîni am sporit numărul telefoanelor deservite la unsprezece, după două săptămîni la treisprezece şi îmi făcea plăcere să născocesc, dimineaţa, în tramvai, noi formule imperative sau să hărţuiesc verbul a se întîmpla prin diversele timpuri, prin feluritele genuri, prin conjunctiv şi indicativ; două zile la rînd am rostit doar o unică propoziţie, deoarece o găseam teribil de frumoasă: „Ar fi trebuit să se întîmple ceva", alte două zile o alta: „Asta n-ar fi trebuit să se întîmple."
Aşa s-a făcut că atunci cînd s-a întîmplat cu adevărat ceva, m-am simţit realmente pe deplin solicitat. Într-o dimineaţă de marţi — nici nu mă pregătisem măcar de lucru — Wundsiedel se năpusti în camera mea şi strigă „Trebuie să se întîmple ceva!" Dar ceva inexplicabil de pe chipul său mă făcu să ezit să răspund vesel şi vioi, aşa cum era statornicit: „O să se întîmple ceva!" Trebuie că am şovăit prea mult, căci Wundsiedel, care ţipa altfel arareori, a răcnit la mine: „Răspundeţi! Răspundeţi aşa cum este stabilit!" Iar eu am răspuns încet, codindu-mă, ca un copil pe care îl constrîngi să zică: sînt un copil rău. Numai cu un mare efort am reuşit să îngăimez fraza: „O să se întîmple ceva". Şi nu apucasem s-o rostesc bine, că s-a întîmplat, întradevăr, ceva: Wundsiedel se prăbuşi la pămînt, se rostogoli în timpul căzăturii într-o parte şi curînd zăcea de-a curmezişul uşii deschise. Am ştiut de îndată, ceea ce mi s-a confirmat ulterior, cînd m-am apropiat treptat, treptat, ocolind mai întîi biroul meu, de cel care zăcea la pămînt: anume că era mort.
Clătinînd din cap, am păşit peste Wundsiedel, m-am dus încet, străbătînd coridorul, spre camera lui Broschek şi am intrat acolo fără să bat la uşă. Broschek stătea la biroul său, avea în fiecare dintre mîini cîte un receptor telefonic, în gură ţinea un pix cu care făcea însemnări într-un bloc-notes, în timp ce cu picioarele deservea o maşină de tricotat, care se afla sub birou. În acest chip înţelegea el să contribuie la asigurarea înzestrării depline a familiei sale cu îmbrăcăminte. „S-a întîmplat ceva!" spusei eu în surdină. Broschek scuipă pixul din gură, puse jos cele două receptoare, îşi eliberă şovăielnic degetele mari ale picioarelor din maşina de tricotat.
„Dar ce s-a întîmplat?" întrebă el.
„Domnul Wundsiedel e mort", spusei eu.
„Nu", spuse Broschek.
„Ba da", spusei eu, „veniţi!"
„Nu", spuse Broschek, „asta e imposibil" dar îşi puse pantofii şi mă urmă pe coridor.
„Nu", spuse el, cînd ne aflam în faţa cadavrului lui Wundsiedel. „Nu, nu!" Nu l-am contrazis. L-am întors pe Wundsiedel cu prudenţă pe spate, i-am închis ochii şi l-am privit meditativ.
Aveam aproape un sentiment de duioşie pentru Broschek şi pentru prima oară mi-am dat seama că nu îl urîsem niciodată. Pe chipul său era ceva aşa cum e pe feţele copiilor care refuză cu încăpăţînare să renunţe la credinţa lor în existenţa lui Moş Crăciun, cu toate că argumentele tovarăşilor de joacă sună atît de convingător.
„Nu", spuse Broschek, „nu".
„Trebuie să se întîmple ceva", spusei eu încet lui Broschek.
„Da", zise Broschek, „Trebuie să se întîmple ceva".
S-a întîmplat ceva: Wundsiedel a fost înmormîntat, eu am fost ales să duc în urma sicriului o coroană de trandafiri artificiali, deoarece sînt înzestrat nu numai cu o înclinaţie spre meditaţie şi trîndăvie, dar şi cu o înfăţişare şi un chip care se potriveşte exemplar costumelor negre. Desigur că arătam impunător — cu coroana de trandafiri artificiali în urma sicriului lui Wundsiedel. Am primit oferta unui distins institut de pompe funebre de a fi angajat ca jelitor profesionist. „Sînteţi un jelitor înnăscut", îmi spuse directorul institutului, „îmbrăcămintea v-o oferim noi. Chipul dumneavoastră — pur şi simplu colosal!"
Mi-am dat demisia la Broschek, motivînd că acolo nu mă simt pe deplin solicitat, că anumite laturi ale capacităţilor mele stau încă nefructificate, în ciuda celor treisprezece telefoane. Imediat după primul meu drum ca profesionist în cortegiul funerar ştiam: asta ţi se potriveşte, aici e locul căruia îi eşti hărăzit.
Îngîndurat stau în spatele sicriului din capela funerară, cu un modest buchet de flori în mînă, în timp ce se cîntă Largoul lui Händel, o piesă muzicală care este prea puţin preţuită. Cafeneaua cimitirului este localul meu preferat, acolo îmi petrec timpul între acţiunile mele profesionale. Iar cîteodată merg şi în urma sicrielor la care nu am fost solicitat în interes de serviciu, cumpăr din banii mei cîte un buchet de flori şi mă alătur slujbaşului de la asistenţa publică ce păşeşte în urma sicriului cîte unui om care nu are pe nimeni. Cînd şi cînd mai vizitez mormîntul lui Wundsiedel, căci, la urma urmei, lui îi datorez faptul că mi-am descoperit adevărata chemare, o chemare la care meditaţia este binevenită iar trîndăvia îndatorire. Abia tîrziu mi-am dat seama că niciodată nu m-am interesat de articolul care se producea în fabrica lui Wundsiedel. Cred că trebuie să fi fost vorba de săpun.
În româneşte de PETER SRAGHER
(Perpetuum comic ’88, pag. 218)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu