— Dragul meu prieten Zalgul, spune-mi, în numele lui Allah, cine te-a pictat în aşa hal, încît ai ajuns de nerecunoscut?
— O, Mustafa, mai bine nu-mi mai aminti de aceasta şi fă cafeaua!
— Totuşi, trebuie să-ţi spun, Zalgul, că arăţi îngrozitor. Cafeaua să ţi-o fac mai dulce?
— Aşa cum ţi-o faci şi ţie. Şi te rog, încă o dată, nu-mi mai aduce aminte de înfăţişarea pe care o am! Mi-e şi frică să mă mai uit în oglindă!
— Te-ai bătut, cumva, cu tîlharii?
— Aproape că ai ghicit, Mustafa. Ce s-o mai lungim; m-au bătut nevestele mele.
— Şi nu ţi-e ruşine? Cum ai putut admite să te bată propriile neveste?! Ia, bea cafeaua, Zalgul!
— Mulţumesc, prietene. Apropo, tu le cunoşti pe nevestele mele?
— Ştiu doar că sînt patru; dar niciodată nu le-am văzut de aproape. Şi de ce te-au bătut? Te-au prins cu vreo europeancă drăguţă?
— Da, de unde! La cei cincizeci de ani ai mei, nu-mi permit asemenea ştrengării şi nu-mi înşel, cu nimeni, nevestele. Dar am făcut o mare prostie, de care, acum, mă căiesc. Am vrut să le arăt cît de mult le iubesc pe toate patru.
— Nu te înţeleg. Oare pot să ridice mîna, să-şi lovească bărbatul, pentru faptul că le iubeşte?
— Iată că se poate! Convieţuiesc de atîţia ani cu nevestele mele, dar, se pare că în psihologia feminină mă descurc prost. Pe scurt, am hotărît să ofer, fiecăreia din ele, un cadou, dar în aşa fel ca una să nu ştie de alta. În felul acesta, am vrut ca fiecare din ele să creadă că o iubesc mai mult ca pe celelalte.
— Şi cum ai făcut?
— Leilei i-am cumpărat un inel frumos, cu peruzea şi i-am spus că i-l dăruiesc ca semn de atenţie deosebită, dar o rog să nu-l arate celorlalte soţii, ca să n-o invidieze. Fatimei, celei de-a doua neveste, i-am luat un lănţişor cu medalion de aur şi am rugat-o acelaşi lucru. Aişei i-am dăruit o brăţară splendidă, o lucrare de artizanat, iar Zenaidei, cercei scumpi de platină. Bineînţeles că şi lor le-am pus condiţiile respective.
— Înseamnă că, totuşi, s-au lăudat, una faţă de cealaltă.
— Nu, n-ai ghicit, Mustafa. Totul s-a petrecut altfel. Mi-a povestit fiica mea, Zubeida. Cadourile le-am înmînat în aceeaşi zi şi am plecat să-mi văd de treburi. Leila a ieşit din cameră şi, arătînd cu degetul, pe care sclipea inelul cu peruzea, pereţii, le-a întrebat pe celelalte soţii de ce n-au şters praful. Fatima, aplecîndu-se în aşa fel ca să i se vadă bine lănţişorul cu medalion, a remarcat că acest lucru ar fi putut să-l facă, într-adevar celelalte două neveste. Aişe ridică, spre tavan, mîna pe a cărei încheietură strălucea splendida brăţară, remarcînd că praful n-a fost şters de două săptămîni. Zenaida, jucîndu-se cu cerceii, a zis că nu e cazul să acorde atîta importanţă unor probleme neînsemnate ca praful şi pînza de paianjen de pe tavan şi pereţi. Astfel, fiecare din cele patru a căutat să se înţeleagă că este învestită cu o anume autoritate. Cînd m-am întors seara acasă, au sărit asupra mea ca nişte tigroaice furioase, gata-gata să mă sfîşîie. Am scăpat prin fugă...
— Nu te invidiez, Zalgul; ba mai mult, îţi spun că, într-adevăr, ai procedat copilăreşte. Ce ai de gînd să faci acum?
— Am hotărît să recurg la o mascaradă; mi-am cumpărat şalvari, şal şi voaletă; mă travestesc în femeie, pentru două săptămîni, cît să mi se vindece zgîrieturile de pe faţă, să mi se îndrepte nasul şi să-mi crească părul smuls din barbă. Iar la tine, bunul meu prieten, am venit să mă îmbrac şi, dacă n-ai nimic împotrivă, să locuiesc, aceste două săptămîni, în casa ta.
— Dar cum rămîne cu familia? Soţiile nu se vor nelinişti?
— Nu. Am lăsat un bilet, prin care le anunţ că plec la Heluan.
— Dacă-i aşa, voi fi foarte bucuros să stau împreună cu tine. Ai noroc că am numai o singură nevastă, care nu e nici geloasă!...
În româneşte de VICTOR GORŞCOVAZ
(Perpetuum comic ’88, pag. 193)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu