Mania P.S.-ului

        Descopăr, cu surprindere şi ruşine că în toate scrierile mele — şi se înţelege de la sine că multe din scrierile mele sînt extrem de valoroase — nu am făcut pînă acum nici o referire la mania P.S.-ului. Unii oameni sînt absolut incapabili de a scrie o scrisoare fără un post-scriptum şi acest post-scriptum trebuie să fie prezent chiar dacă autorul nu are nimic de adăugat. Cînd post-scriptum-ul are, totuşi, un înţeles, cusurul este că autorul îl foloseşte ca post-scriptum, în loc să-l includă în scrisoare.

        „Dragă Tom: Mulţumesc foarte mult pentru cărţile care au sosit intacte. Plec la Cork marţi, pentru două zile, şi-am să-ţi telefonez cînd mă întorc.

        P.S. L-am văzut pe fratele tău la curse duminică, dar nu am reuşit să vorbesc cu el. 

J."

        Acesta este un exemplu de inutilitate cu care probabil că sînteţi la fel de familiari ca şi mine. Sau cît de des aţi văzut o scrisoare ca aceasta:

        „Dragă Tom: Cărţile au sosit intacte şi îţi rămîn recunoscător că mi le-ai trimis. Am să ţi le înapoiez cît de curînd.

Cu sinceritate, al tău Jack

        P.S. Sper că toţi cei de la Numărul 8 au scăpat de gripă. Duminică D.V. May se plîngea că îi este rău, dar astăzi se simte bine 

J."

        Observaţi, vă rog, că ridicolul adaos se încheie întotdeauna cu o iniţială, fiind astfel autentificat. De parcă s-ar putea îndoi cineva de paternitatea lui. Doamnele foiosesc deseori P.S.-ul ca pe o remarcă spirituală, sfioasă şi (?) fascinantă întrucîtva.

        „Dragă Tom: Voi fi nespus de fericită să merg la dans cu tine marţi.

Betty

        P.S. Mulţumesc că te-ai făcut că nu mă vezi cînd ne-am întîlnit ieri pe strada Doamnei - B."

        Ha, ha!
        Şi totuşi, P.S.-ul poate avea uneori o funcţie legitimă în sfera impertinenţei literare.
        Un funcţionar de stat a primit cîndva de la superiorii săi o scrisoare care suna cam aşa:

        „Domnule: În urma prezentării de către dv. a contului cheltuielilor efectuate în ultima delegaţie, serviciul contabilitate a contestat cheltuirea sumei de 7 lire şi 10 şilingi prin închirierea unui automobil între oraşele Ballymick şi Ballypat. Distanţa dintre aceste două puncte în linie dreaptă este de 2,5 mile. Solicităm, prin urmare, o explicaţie neîntîrziată a cheltuielii respective."

        Funcţionarul a dat următoarea replică:

        „Domnilor: Drept răspuns la nota dv. (ref. No. XZ 86 231/ Zb/ 600/ 7/43) din 4 luna curentă, doresc să vă informez că oraşele Ballymick şi Ballypat sînt despărţite de un rîu adînc şi nenavigabil iar călătorii sînt obligaţi să meargă cu maşina cale de 15 mile în susul rîului, pînă la singurul pod pe unde se poate traversa.

Al dv. pentru totdeauna, Sean O’Pinion.

        P.S. - Eu nu sînt pasăre ca să pot acoperi distanţa în linie dreaptă - S.O.’P."

        Dacă aş avea vreo slăbiciune în această direcţie, aş plăsmui o misterioasă podoabă literară care să poarte numele de ante-scriptum.

        „A.S. Cum rămîne cu alea cinci lire pe care ţi le-am împrumutat în 1917? - M. na gC.
        Dragă Tom - Cărţile pe care mi le-ai trimis cu atîta amabilitate nu apar nicăieri ca fiind aprobate de Comitetul Cenzorilor şi din acest motiv nu le pot studia. Crede-mă, dragul meu Tom,

Al tău cu toată sinceritatea, M. na gC."

În româneşte de PETRU IAMANDI

(Perpetuum comic ’88, pag. 226)