— sonete —
Glafira-i tare, pe virtutea ei!
Cum n-are şarm şi nici pe vino-ncoace,
Glafirei noastre mai degrabă-i place
Să n-o compari cu restul de femei!
Ea are gust!
Ea ştie să se-mbrace!
Ea dă pe „arta-modei" mii de lei,
Îşi rupe de la coş, pentru cojoace,
Pentru pantofi şi pentru zdrăngănei!
Dar, ce folos, luxoasa mea Glafiră,
Cînd n-ai noroc la fanţi!
Chiar ea se miră!
Îi cade-n cărţi şi-n ceaşcă, d-un făcut! –
Cîte-un pîrlit de popă-n aşternut!
La morga ei - şi ea, la morgă, ţine! –
Nu face să te-ncurci cu orişicine!
Şocul viitorului
Motto:
Mi-i teamă, dar, că neavînd vlăstare
Prin tine, vara frumuseţii moare!
— Shakespeare: Sonetul CIV —
Genetica secretele-şi denunţă
Prin feţi-frumoşi născuţi în eprubetă!
Renaşte-n timp, posibilă, concretă,
Odraslă-nscrisă-n antica sămînţă!
Suava genă, forţa ce-o secretă,
Păstrată fi-va-n firava zgrăbunţă
Ce, peste secoli, fătul nou l-anunţă –
Duh congelat în cripta lui secretă!
O maică voluntară va să-i poarte
Altoiul vr-unui stins de secoli geniu –
Pe care-l îndrăgise dintr-o carte! –
Născîndu-i prunc iubit peste-un mileniu!
Nunţi seculare - or fi, p-atuncea, fleacuri:
Progenituri d-un an şi... şapte veacuri!
Vîrsta universului
Doi astrofizicieni americani au avansat ipoteza
că „vîrsta" Universului este mai mică decît se
credea pînă acum, respectiv de 11 miliarde
ani, în loc de 20 miliarde!
— Ziarele —
Savanţilor, de hazuri doar le arde:
Ce vîrstă are Universul? Iată,
Cică-i mai tînăr chiar decît arată:
Din douăzeci, doar unşpe miliarde!!!
La anii lui (cu vîrsta corectată),
Ce zici de Universu-acesta, Barde?
— E-un ţînc mucos, flamand de bulevarde,
Zvîrlind chiştoace-n bolta constelată!
Mult mai bătrîn sînt eu! Vezi cum scîntee,
Sexagenară, barba mea lactee!
E-adevărat că, faţă de Uranii,
Nu tocma-n miliarde-mi număr anii!
Însă - privind la scară - am emfază
Că diferenţa, cît de cît, contează!
Motto:
Căci albă te-am visat, cu chip feeric,
Dar tu eşti iad şi-al nopţii întuneric.
— Shakespeare: Sonetul CXLVII —
Respins de iadul tău şi eu, olaltă
Cu-alţi torturaţi, spre cîrciumă-mi port paşii,
Tîrîndu-i greu, ca-nlănţuiţi ocnaşii,
Răpus de-alcool, rîvnind edena haltă!
Şi mă-ntremez din spirt şi plîng ca laşii,
Cînd iadul crîşmei, din străfund, m-asaltă:
Pojaru-i crunt m-azvîrle-n vechea baltă –
Hagiu, către bîrlogul drăgălaşii!...
Lumină-mi pare bezna din-nainte:
Margot a lu’ Villon mi-apare-o sfîntă!
Orbecăind, mă-ntorc la ea, cuminte –
La sumbrul demon, ce mă ia la trîntă!
Spre iadul tău, mă-ntorc din iadul votcei —
Neştiind care-i mai drag, ori mai atroce-i!
SPRE CEI RĂMAŞI
Motto:
Mă doare crunt amarnica durere
Ce, chin cu chin, o retrăiesc în minte,
De parcă înc-odată mi s-ar cere
Ca să plătesc ce-am mai plătit nainte!
— Shakespeare: Sonetul XXX —
Claris, actorul, nu mai bea nici şpriţ!
Iar bardul Pîcă-n raclă se usucă,
Rîvnind o votcă - vechiul lui capriţ!
S-a lecuit şi cirozatul Pucă!
Cei duşi din crîşmă nu făceau fartiţ
La orce-ar fi alcool să li s-aducă:
Ţi-ar fi-nghiţit şi alaun pestriţ,
Ori suc de mătrăgună, lapţi de cucă!
Mă-ntreb, spăşit, ce-a mai rămas din toţi
Cinstiţii beutori, afar’ de mine –
Cu care, de-ţi pui minţile, socoţi
Că niciodată buţile nu-s pline!
Poeţi şi poezii pe vînt s-au dus,
Dar Setea Noastră-i fără de apus.
La ce să mint? Mai fui lihnit de foame,
Dar n-am păţit chiar ca Tantal - damnatul,
Să-mi fugă de la gură dumicatul,
Setos, ca Danaidele bigame!
Dă de băut şi servul şi-mpăratul,
Dar de-mbucat, nici firmituri, nici scame!
La drept vorbind, n-am prea rîvnit pastrame,
Cît timp holercă-avui pă săturate!
Eu, zeilor, nu le-am cerut ambrozii!
Nici whisky special să-mi dea Irozii!
Nici n-am rîvnit - ca muştele - nectarul!
Cu votcă, cu poşirci mi-umplui paharul!
Cîţi detractori, cîţi prieteni am, pot spune:
C-am stors, din zoaie proaste - versuri bune!
Bătrînul Leu - respins din clanul lui
În care-un fiu mai brav i-a luat coroana –
Rămas aşa, de Ţara-Nimănui
Simţea - solar - că-i năpîrleşte blana!
În van privea gazelele haihui
Cu ochiul scurs şi-şi încrunta sprînceana,
Cînd el simţea că-n labă forţă nu-i,
Deşi-i zîmbea pe sub musteaţă hrana!
Cum sta pleoştit, răsleţ de vechiul clan,
Iar hienele-şi stîrneau prin preajmă sfada,
Prin iarba blănii-un fluture-african
Îi da tîrcol... Mi ţi-l păli cu coada!
— O, zei leonici! Vă transmit saluturi!
Mă voi reprofila: Mînca-voi fluturi!...
E timpul de sarcasm, cît timp prosperă
Girafa-n post de „lift", lungindu-şi gîtul
Şi-n postul de „expres" - o dromaderă,
Iar dingo-i „orator", lătrînd ca mutu’!
Maimuţa stă pe post de „om" şi speră,
Ca superman, să-şi uite tot trecutul:
O nucă-i, deci - de cocos! - astă terră,
Pe care - Ea! - s-aşează cu şezutul!
Iar cioara-n chip de Phonix, din cenuşe,
Un zbor fantast încearcă să desluşe,
Ba, proclamînd al corbilor - Olimpul,
Tot croncăne, lovind în tivgi cu ghimpul!
Lozincile abundă pe teren:
Să piară omul — „stirpea Lafontaine"!
(Perpetuum comic ’85, pag. 88)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu