Prin ceaţă

        E o ceaţă de nu-ţi vezi degetele de la mîini. Şi e şi noapte. Un om gîfîie prin gropi. Aude nişte paşi. Întreabă:
        — Care eşti acolo?
        — Eu! Da acolo care-i?
        — Eu!
        — Nu ştii unde-i şoseaua?
        — Ce vrei cu ea?
        — M-aş duce acasă. Nu văd nimic. Unde eşti?
        — Aici.
        — Dumneata ce cauţi?
        — Depozitul 4 al Bazei VII a B.J.T.C.M.I.O.R.
        — Acum, noaptea?
        — Acum.
        — Da’ ce ai cu el?
        — N-am nimic cu el.
        — Păi, de ce-l cauţi?
        — Să-l păzesc. Eu sînt paznicul.
        — Şi unde umbli?
        — Am două depozite de păzit: numărul 1 şi 4. Acum sînt în drum de la 1 la 4. Mă tem că m-am rătăcit.
        — Şi eu!
        Cele doua umbre se întîlnesc. Abia se zăresc. Paznicul e mai înalt şi are o lanternă care nu arde. Omul din faţa lui răsuflă greu şi întreabă:
        — De ce n-o aprinzi?
        — E mai rău... Nu vedem nici atît.
        — Nu mă ajuţi să ridic cufărul ăsta?
        Paznicul îl ajută pe necunoscut, apoi întreabă:
        — Nu ştii unde e depozitul?
        — În spatele meu ar trebui să fie. E un gard, mergi pe lîngă el...
        — Acolo e gardul? înseamnă că am scăpat din rătăcire. Ştiu unde mă aflu. Îţi mulţumesc.

        Cele două umbre dispar în noapte. Paznicul ajunge la depozit, pipăie uşile, lacătele, grilajele de fier, apoi ascultă. Linişte! Nici o mişcare. E bine... şi porneşte iar spre depozitul nr. 1. înjură bezna. Calcă pe ceva tare; e în şosea. O luminiţă se apropie.
        — Cine-i acolo? întreabă paznicul.
        — Eu. Dar acolo?
        — Eu. Şi ce faci?
        — Merg cu lanterna în faţa maşinii.
        — De ce nu stai în maşină?
        — Îi arăt şoferului drumul. Adică eu sînt şoferul, înăuntru e — şi vocea devine şoaptă — tovarăşul căpitan!
        Paznicul aude un zumzăit de motor, apoi se pomeneşte în faţă cu un miliţian, omul cu luminiţa.
        — N-ai văzut nişte infractori?
        — Nu. A trecut doar un om. Ce s-a furat?
        — Aparate de radio, ceasuri... De la depozitul 3.
        — E bine!
        — Cum e bine?
        — Ăla nu-i depozitul meu.
        — Şi de ce umbli aiurea?
        — Aşa cere regulamentul: să trec periodic pe la depozite. Şi trec cum pot.
        — Ce fel de om era individul pe care l-ai văzut?
        — Păi, nu prea l-am văzut. Da’ era om bun.
        — De unde ştii?
        — Mi-a spus unde e depozitul nr. 4, că rătăcisem... Şi trebuia să-l păzesc.
        Paznicul rămîne pe loc. Maşina se afundă în ceaţă. Şi nu se mai aude decît lătratul unui cîine. Paznicul parcă aude o voce! Şi întreabă:
        — Care-i acolo?

(Perpetuum comic ’85, pag. 77)