Vulturul şi privighetoarea

        Privighetoarea cînta atît de frumos, încît oamenii plîngeau cînd o ascultau. Se întîmplă, însă, ca pentru privighetoare să vină un an de foamete. Nu se aflau nici prea multe muşte prin întunecimea pădurii şi nici greieri în iarbă. Din zi în zi, privighetoarea flămînzea tot mai mult. Atunci se înţelese cu Vulturul să-i cînte numai lui, în schimbul mîncării.
        — Dar să fii atentă! o avertiză Vulturul. Dacă nu mi-o fi pe plac cîntecul tau, te înghit cu pene cu tot!
        — Eu cînt atît de frumos, încît oamenii plîng de emoţie ascultîndu-mă! zise cu mîndrie Privighetoarea.
        — Tu cînţi frumos, spre lauda privighetorilor, replică Vulturul. Dar de acum o să cînţi pentru mine. Cu alte cuvinte, va trebui să-l lauzi pe Vultur. Hai, să te aud!
        Privighetoarea se sperie, dar îşi adună forţele şi cîntă cum putu. Ascultînd-o, oamenii şi-au dat seama că nu mai este glasul ei de altădată. Şi cîntecul era altul. Puii ei stăteau încremeniţi în cuib.
        — Destul! o opri Vulturul. N-am să te mănînc. Te las să pleci, deşi cîntecul tău m-a nemulţumit foarte tare. N-am auzit de cînd sînt un cîntec mai jalnic ca ăsta!
        Şi Privighetoarea a plecat. De-atunci cîntecul ei se înalţă frumos spre slăvile cerului doar cînd cîntă pentru puii ei.

Traducere de T. Holban

(Perpetuum comic ’82, pag. 31)