Se împlinesc, iată, o sută de ani de la trecerea în nefiinţă a celui mai mare umorist al nostru: Ion Creangă. Un umorist în toată puterea cuvîntului, un univers care a ştiut să rîdă cu gura plină de nimicurile mari şi mici ale lumii acesteia, cam aşa cum ştie să rîdă omul din popor cînd i se înfundă luleaua sau îşi simte sfîrşitul: „De la un capăt la altul, cu foarte mici excepţii, opera lui Creangă e un hohot de rîs. Nu rîsul cu gust amar al lui Caragiale sau Gogol, ci rîsul tonic al ţăranului cu concepţie optimistă de viaţă" (Zoe Dumitrescu-Buşulenga). El n-a vrut să semene cu nimeni, dar n-a făcut din asta un prilej de ostentaţie; a fost şi a rămas, pur şi simplu, el însuşi, el, devenit peste noapte, într-o formulare ce cu siguranţă i-ar fi iscat un surîs ironic, dar şi o îmbujorare de plăcere, „Homer al nostru" (Garabet Ibrăileanu). I-a plăcut imens să vorbească şi s-a aflat mereu „spăriet" în faţa colii albe pe care a umplut-o de mîzgăleli şi ştersături, ajungînd să respecte litera scrisă la un mod aproape totemic. În întreagă lumea lui Creangă cuvintele foşnesc, ţiuie, sînt butucănoase sau suple, îţi sparg timpanele, au miros şi culori stridente; asişti la un bîlci zgomotos în care s-au înghesuit o groază de boarfe şi acareturi (legitimă este, în acest sens, observaţia lui Tudor Vianu: „Orală este la Creangă şi plăcerea pentru cuvinte, înşirate uneori în lungi enumerări fără alt scop, decît acel artistic al defilării lor cu atîtea fizionomii variate") şi se vorbeşte o limbă babilonică, într-un grai S.F. parcă tocmai coborît din vreo îndepărtată galaxie, să zicem ca în acest fragment din Amintiri încîntîndu-l undeva pe acelaşi Vianu: „Pavăl era holtei şi casa lui destul de încăpătoare; lăiţi şi paturi de jur împrejur; lîngă sobă, altul; şi toate erau prinse. Iară gazda, robotind zi şi noapte, se proslăvea pe cuptor, între şanuri, calupuri, astrăgaciu, bedreag, dichiciu şi alte custuri tăioase, muşchea, piedecă, hască şi clin, ace, sule, cleşte, pilă, ciocan, ghinţ, piele, aţă, hîrbul cu călăcan, clei şi tot ce trebuie unui ciubotar". Efortul adaptării la rigorile scrisului e la Creangă similar cu învăţarea unei noi limbi, lucru care în pofida chinului tantalic al „traducerii", avea de altfel să-l distreze extraordinar şi va fi una din latenţele cele mai fertile ale emanaţiei umorului. Nici că-şi va găsi Creangă o ocupaţie mai copioasă în ale rîsului decît din schiţarea pe hîrtie (prin inventarea unei tehnici personale, a unei regii chiar a compoziţiei plastice), printre hohote şi picuri de transpiraţie, a hazliei înfăţişări a unor vorbe hărăzite parcă pentru veşnicie unei existenţe orale, aeriene, volatile, şi constrînse brusc la o altă viaţă, mai concretă, mai pipăibilă, mai pentru eternitatea cea adevărată („Metafora umorului lui Creangă, nota Vladimir Streinu, se construieşte în spaţiul dintre hîrtia pe care scrie şi modulaţia orală cu care îşi însoţeşte scrisul"). Apele atît de liniştite ale rîsului au cărat aluviuni grele şi au săpat în destule pietre pînă să ajungă la rafinamentele de limpezime de după ultimul filtru. Un filtru trăind mai degrabă într-o idealitate pentru că nici un text al lui Creangă nu ar fi îndrăznit să-şi imagineze măcar că va fi vreodată finit; e o aspiraţie pe care o refacem abia noi, răsfoind cu emoţie vrafuri de manuscrise aflate într-o atît de copleşitoare stare de imperfecţiune încercînd să se lepede de sine încît nu ne va trebui numaidecît o metaforă pentru a accepta, că, uneori măcar, substanţa fizică prin care se lasă exprimată această binecuvîntată şi blestemată breaslă scriitoricească nu este cerneala, ci sîngele. La puţine ore după moartea lui Creangă, o „comisiune" formată din domnii Xenopol, Gruber şi Grig. I. Alexandrescu avea să facă o vizită Catincăi, femeia prozatorului, care le va aşeza în faţă zeci de hîrţoage cu litera abia uscată: ne-am dus la casa lui şi ne-am rugat de acea femeie ca să ne puie la îndemînă toate manuscrisele lui Creangă, pe care le-am găsit îngrămădite într-o cămară; am ridicat toate acele hîrtii şi ducîndu-le acasă le-am citit cu mare greutate fiind scrise cu plumbul pe sferturi de coale, pe coale întregi, pe petici mărunte, nenumerotate, cu ştersături şi trimiteri, fraze răzleţite, idei disparate, proverbe, bucăţi întregi neisprăvite, poezii, cuvinte scrise în şir în formă de dicţionar, expresiuni curioase, fraze întregi şterse în care erau cuvinte scrise apoi şterse, mutate din loc în loc, într-un cuvînt o muncă gigantică din care se mai păstra acum numai cele din urmă rămăşiţe..."
Rămăşiţele unui geniu. Aşchii de idei, gînduri încă informe. Nu se ştie la ce vor fi folosit, dacă vor fi folosit vreodată la ceva. O însemnare: „Hămisit de foame. Motocei la rochie. Şi cu chiu cu vai..." O ghicitoare, apoi: „Într-un crac bortos, şede dracul mînios (Puşca)". Suculenţe lexicale: „S’a zorcăit. Umblă-n fleorţuri. Face marazuri". Desigur, o „vorba ceea": „Ziua se teme de bivol, şi noaptea încalecă pe dînsul". Şi iarăşi propoziţii şuie, de un echivoc lacom, în linia gnomicului popular: „Aistuia mai n-ai ce-i face"; sau: „Se vede c-a venit — de n-a mai venit..."; ori: „Am fost şi am văzut... Era şi nu era". Poate că tocmai aici, printre aceste ciudate relicve, Creangă este cel mai acasă. Pentru că tocmai aici, în refugiul subteran al unor texte nicicînd cunoscute, în intimitatea unei puteri nenumite pe care nici el nu şi-o explică, ştiind doar că din mit se naşte şi acolo se întoarce, Creangă îşi vede cu ochii visul său cel mai drag — acela de a fi şi rămîne anonim. O sută de ani de anonimat în care timp Creangă şi-a pierdut numele propriu — tribut blînd al topirii naţionalului în universalitate: „Creangă, avea să scrie G. Călinescu, este o expresie monumentală a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numeşte poporul român, sau, mai simplu, e poporul român însuşi, surprins într-un moment de geniaiă expansiune. Ion Creangă este, de fapt, un anonim”.
AMINTIRI DIN COPILĂRIE
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, cînd mă gîndesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stîlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mîţele jucîndu-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam cînd începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă ascundeam, cînd ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazui şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie! Şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinţii, şi fraţii, şi surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ni era îndestulată, şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea!
Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi sturlubatic şi copilăros ca vîntul în turburarea sa.
Şi mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zîmbet uneori, cînd începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: „Ieşi, copile cu părul bălan, afară şi rîde la soare, doar s-a îndrepta vremea", şi vremea se îndrepta după rîsul meu...
(Perpetuum comic ’89, pag. 7)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu