O sută de ani de blîndă aşezare a Cuvîntului său în tipare veşnice; o sută de ani de cînd noi am devenit mereu alţii, întorcîndu-ne chipurile după umbra sa strălucitoare, veghind ca o lespede a eternităţii; o sută de ani de la moartea lui însemnînd o sută de ani de la naşterea noastră, de la clipa aceea de cumplită graţie cînd trupul său a ieşit din fiinţa fizică şi s-a însingurat pentru totdeauna pe un drum ce duce spre Orion şi nu se mai întoarce de la el...
E greu să spargi înclinaţia legitimă spre evlavie a acestei ore cînd orice, în afara tăcerii senine, poate fi un semn de prin nimic iertat sacrilegiu. Ştim asta şi ne cutremurăm. Revista noastră, din unghiul rostului ei, îşi îngăduie, cu gîndul că-i va fi absolvită îndrăzneala, să amintească, la acest ceas de cumpănă aniversară, că Eminescu a fost un întemeietor şi în genul umorului liric, al satirei şi pamfletului, mai ales: a trecut şi pe aici şi a înălţat un zid temeinic. Ironia sa, desprinsă fin din coasta Witz-ului romantic, a muşcat cu sfîntă patimă din dogmele în floare ale epocii — model de impecabil militantism; exemple se găsesc cu duiumul, de la Junii corupţi la Scrisori, de la Epigonii la Împărat şi proletar, de la Rugăciunea unui dac la Veneţia etc. Descoperind în femeie, aşa cum se spunea, „copia imperfectă a unui prototip irealizabil", poetul îşi va desfăşura spiritul după topica inflamantă a sarcasmului, „Madona dumnezeie" lăsîndu-l pradă acelei suferinţe dureros de dulci pe care a numit-o în atîtea felurite înfăţişări de sublimă zodie a nenorocului (Amorul unei marmure, Venere şi Madonă, Mortua est!, Înger şi demon, Despărţire, Scrisoarea V, Luceafărul, S-a dus amorul..., Adio, Pe lîngă plopii fără soţ..., Te duci..., Din valurile vremii..., Nu mă înţelegi etc.).
Tangenţe, deşi relativ vagi, cu o accepţiune mai largă a noţiunii de umor vor avea şi cele cîteva pasteluri iscate tot de pricini amoroase. Blestemele erotice, topite în fluiditatea melancolică a romanţei, trec acum prin alte distilări afective: natura atrage ca un narcotic, codrul şi lacul îşi destind, protector, elementele, vietăţile se hîrjonesc într-un feeric hazliu, îndrăgostiţii se îmbată cu metafore moi şi convorbesc într-o limbă graţioasă, diminutivală, ce nu exclude, evident, acea modulaţie de umor implicit pe care o emană orice stare de prosperitate, de plin sufletesc, de expansiune benignă a firii (Făt-Frumos din tei, Crăiasa din poveşti, Lacul, Dorinţa, Călin, Povestea codrului, Povestea teiului, O, rămîi, Atît de fragedă..., Freamăt de codru etc.).
Mult mai în rare rînduri, în şi mai rarele prilejuri de împăcare cu lumea, versurile eminesciene sînt invadate de imaginile fulgurate aproape bonom ale unui univers patriarhal, pastelat cu discreţie ori îngroşat chiar, în tuşările suculente ale domesticului (ca în Cugetările sărmanului Dionis ori Antropomorfism). Poate cele mai interesante revelaţii le vom avea însă scotocind printre manuscrisele poetului unde vom găsi, îndrumaţi de acribia lui Călinescu, alte probe importante ale dimensiunii umoristice eminesciene. Mă refer în speţă la proiectele dramatice ale poetului şi la comedii în primul rînd. Astfel, Eminescu a părut în destule rînduri tentat de scrierea unor comedii sau a unor drame incluzînd bine conturate secvenţe comice. E vorba, de exemplu, de personajul Cenuşotcă din piesa cu acelaşi nume, narînd povestea unui uşor deviat urmaş al Muşatinilor, înconjurat, alături de notorietăţi ale epocii, şi de eroi de vădită structură comică, precum Pepelea, Hagi Manuk Balamuk sau Avram Nespalat (cf. G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. I, Ed. pentru literatură, 1969, p. 139 şi urm.). O altă comedie, schiţată abia, s-ar fi numit Văduva din Ephes. Judeţul împăratului ar fi fost dramatizarea unui basm destul de picant ca anecdotică şi iaraşi cu abundenţă de personaje comice (Strolea, Pepelea, Haplea, Baba Cassandra, Ermolachiu Chisăliţă). Călinescu: „O altă idee de poveste bufă, cu un rege de tipul Pantalone, Infamia, cruzimea şi desperarea în peştera neagră şi căţulie proaste, sau Elvira în disperarea amorului, poate fi desigur o simplă glumă momentană, o parodie de care sufletul poetului s-a descărcat în taină punînd-o pe hîrtie, nu-i mai puţin adevărat însă că, aşa neînsemnată şi plată cum e, accentuează latura burlescă a operei, în genul verde, popular" (op. cit., pag. 154). Pe un consistent comic (cel puţin) onomastic va miza preconizata comedie în trei acte Gogu Tatii, avînd cele mai substanţiale personaje în Gogu Tatii (fiul lui Stratomir Frige-Linte), boierul Subpapuc, doctorul Napoleon Pătărlăgică (subprefect al plasei Desbrăcătoreni) etc.
Hîrtiile abandonate ale poetului conţin şi alte surprize, cum ar fi această epigramă: „Nu faci efect. Nesimţitori/ Rămîn cu toţii? Fii pe pace:/ Cînd piatra cade-n mlaştină, / Ea nici un cerc nu face". În alt loc, Eminescu parodiază harnic pe Homer, într-un text foarte vioi şi îmbibat de multe aluzii la contemporani. În aceeaşi sferă a ludicului se înscrie şi o asemenea trăznaie lexicală: „Cînd aduce blonda Liză/ Socoteala unei vedre,/ Universul cristaliză/ Hexacontetraedre!" Simpatic e şi acest elogiu al berii şi al fanatismului jocului de biliard dintr-un text (La Quadrat) surprinzător de ocolit de cercetări şi despre care Călinescu scrie, în inimitabilul său stil, că are „miros potatoric de societate goliardică" (op. cit., p, 313): „Înger în patru colţuri, o stea cu barbă lungă,/ Cine-a ştiut vreodată că tot ce eu iubeam/ E-un dramaturg puternic dar fără bani în pungă,/ Un paralelogram?/ E-un om a cărui visuri la bere tot ţintează,/ Ce se consumă-n asuri şi joacă la hazard,/ Un om, dorinţa cărui e pe biliard să şază,/ Să doarmă pe biliard,/ Adeseori în noapte văd umbra lui fatală,/ În mînă cu o halbă, în gură c-un cîrnat,/ În buzunări cu chifle şi subsuori o oală/ Şi rîde — pînă-i beat./ Visarea sa un şniţel, gîndirea sa o bere,/ Să bea etern, acesta e visul lui ciudat —/ Ş-odată auzi-vom că-n cruda lui durere/ În bere s-a-necat..."
Atunci cînd scriem despre marele nostru poet ar trebui, poate, să încorporăm în apertura geniului său, fie şi numai sub un modest asterisc rătăcind prin subteranele unei opere altfel din cu totul alte resurse izvorîndu-şi forţa, şi apendicele umorului care, de va fi existînd fie şi sub linia fragilă a unor schiţe, merită orice încumetare analitică. E şi ideea pe care s-a bizuit gestul revistei noastre.
CĂLIN (FILE DIN POVESTE)
...Dar ce zgomot se aude? Bîzîit ca de albine?
Toţi se uită cu mirare şi nu ştiu de unde vine,
Pînă văd păinjenişul între tufe ca un pod,
Peste care trece-n zgomot o mulţime de norod.
Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci,
Ca să coacă pentru nuntă şi plăcintă şi colaci;
Şi albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur,
Ca cercei din el să facă cariul, care-i meşter faur.
Iată vine nunta-ntreagă — vornicel e-un grierel,
Îi sar purici înainte cu potcoave de oţel;
În veşmînt de catifele, un bondar rotund în pîntec
Somnoros pe nas ca popii glăsuieşte-ncet un cîntec;
O cojiţă de alună trag locuste, podu-l scutur,
Cu musteaţa răsucită şede-n ea un mire flutur;
Fluturi mulţi, de multe neamuri, vin în urma lui un lanţ,
Toţi cu inime uşoare, toţi şăgalnici şi berbanţi.
Vin ţînţarii lăutarii, gîndăceii, cărăbuşii,
Iar mireasa viorică i-aştepta-ndărătul uşii.
Şi pe masa-mpărătească sare-un greier, crainic sprinten,
Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătînd din pinten;
El tuşeşte, îşi încheie haina plină de şireturi:
— Să iertaţi, boieri, ca nunta s-o pornim şi noi alături.
(Perpetuum comic ’89, pag. 3)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu