Simţul răspunderii

        Clocotea Zmeu. Îi fierbeau creierii de-atîtea gînduri şi-i zvîcneau tîmplele. Simţul răspunderii îi apăsa umerii: trebuia să ia o hotărîre. Odată luată, şi-o schimba cu repeziciune, de teama subalternilor. Aveau ei un fler anume în a o ghici. Se citea pe feţele lor. Cînd radiau de fericire, cînd se întristau.
        — „Să mă duc... să nu mă duc..." repeta obsedat. Stomacul îi era numai crampe; o durere cumplită forţă hotărîrea.
        — Mă duc. Dar disciplina??! Ei bine, nu mă duc. Aici stau. Boala mea — subţie privirea spre subalterni — îi bucură; îi simt. Ce bine le-ar prinde absenţa mea... Nu mă duc mîine la spital. Am simţ de răspundere, am subalterni cu probleme... Ce, să şi le rezolve mîine, pe timpul serviciului? De-aia nici nu mi-am luat concediul de odihnă în ultimii ani. Cine să-i urmărească? Cine să-i controleze? Cine să-i...
        Răsfoi carnetul de pe birou. În el nota zilnic problemele curente ale subalternilor pe ore, minute, secunde... În el zăcea simţul răspunderii lui de şef.
        Cîteva file zburară spre biroul Lolei. Glonţ, ţîşni după ele, şi-n poziţie de patruped vînă filele. Pipăi podeaua înfrigurat, şi-un tremur de bucurie-i făcu să tremure barba şi buzele de gelatină.
        Vru să se ridice, se dezechilibră şi-ajunse în braţele Lolei. Zmeu se smuci furios. Nu se aştepta la aşa tupeu.
        — Ce faci, tovarăşă, mă priveşti saşiu în timpul serviciului?
        — Ai dreptate, şefu’, ce mi-o fi venit? se miră spăsită.
        Ah, un pumnal îi tăie respiraţia şi, palid, se rezemă de biroul Lolei, bolborosind:
        — Plez... plezn... pleznesc!
        — Nu plezni, şefu’! se sperie Lola.
        — Las’ că nu plezneşte! interveni Miţoi.
        Miţoi, al doilea şi ultimul subaltern, mesteca, plescăia, îşi sugea dinţii din faţă, îşi observa psihologic şeful şi iar se avînta spre tartine c-o poftă nebună.
        — Nu plezni!, continuă Lola alertată.
        — Află că pleznesc de sănătate, să ştii! Ai ceva împotrivă? Nu prea mă vezi cum trebuie.
        — Depinde, sînt puncte de...
        — Pune-le şi tu în lucrare. Eu nu pot. Nu vezi că sînt... Treaba mea cum sînt. Dar nu asta vroiam să-ţi spun. Ziceai anul trecut — consultă carnetul — să-ţi dau învoire pentru a-ţi schimbă lentilele. Că ce e acolo o oră, două, din timpul serviciului? Merită, ca să mă vezi mai bine, nu?
        — Le-am schimbat, şefu’, nu se vede?
        Îl măsură saşiu pe sub sprîncene, lucru ce-l scoase din sărite şi-i smulse Lolei ochelarii de pe nas. Îi probă de cîteva ori. Nu, nu vedea cu ei şi el doar avea vederea bună. Deci, nu-i schimbase, îl minţea. Se prefăcu a-i da crezare şi-i îndesă cu plăcere pe ciotul ei de nas.
        — ...Mda, dar acum se poartă fumuriu, şi cum eşti tu la modă şi-n privire... poate ţi-i schimbi mîine, cînd mă... Treaba mea ce fac mîine, că nu-mi dictează mie subalternii...
        Zadarnic nega Lola. Dispreţul şefului o-nvăluia de peste tot. Nici măcar n-avea simţul răspunderii să-i spună: „— Şefule, vezi ce faci cu mine, că mîine lipsesc 5 ore. De un an de zile aştept ziua de mîine."
        — Ei bine, nu mă duc la nici un spital! îşi spuse doar pentru sine Zmeu.
        Încăperea se roti lent, apoi morişca-l prinse-n roata ei nebună. Miţoi îl opri din cădere. Grijuliu îl depuse pe un scaun în faţa tartinelor, după care continuă să mestece, să plescăie şi să-l observe... „psihologic".
        Zmeu saliva, îi urmărea dumicaţii, înghiţea în sec, făcea ochii cît cepele.
        — Eşti cam bulimic, dragule, pe cînd eu... adică pe undeva, ...roti palma în jurul stomacului.
        — Eşti bolnav, îl compătimi cu fălcile umflate.
        — Din contră, mă simt excelent, excelent, tinere, sfarm pietre, dărîm munţi. Da’ ia spune-mi tu mie, cînd ai întîrziat ultima oară?
        Miţoi se-necă şi Lola-i trase un pumn după ceafă.
        — Ce faceţi?!!! Vă bateţi pe timpul serviciului?! urlă scos din fire Zmeu.
        Deschise carnetul şi notă în el o sancţiune să-i usture.
        Un dumicat sări din malaxorul dinţilor. Miţoi îl recuperă stîngaci, şi-l strecură hoţeşte-n buzunar. Zmeu nu-l scăpă din ochi.
        — Cînd ai întîrziat ultima oară? Stai, nu-mi spune, în mai şi-n octombrie; două minute, frunzări carnetul.
        — Exact, şefu’, ştii, penalizarea aia...
        — Bioritmu’, dragule, bioritmu’... „Precis întîrzie mîine. Mîine începe luna mai. Nu mă duc la spital. Cine să-l ardă la bioritm?” Şi... ce-ai de gînd să faci mîine?
        — Mă-nsor a treia oară, mestecă imperturbabil.
        — Pe timpul serviciului???
        Nu mai rezista. Ameţeala-l cuprinse din nou, sudoarea-i şiroia pe frunte, şi cu bruma de puteri strînse carnetul la piept. Leşină.
        Se trezi sub şocul unei tartine, plimbată de Miţoi pe sub nasul lui.
        — Gata, nu mai merge aşa, te ducem la spital, hotărî Miţoi.
        Zmeu îl îndepărtă fără vlagă urmărind tartina.
        — Vreţi să scăpaţi de mine? V-ar place. Nu mă duc nicăieri. Cînd pisica nu-i... şoarr...
        — Şoarrr...
        Lola încercă să-l imite. Zîmbetul diavolesc pe obrazul lui Zmeu îi tăie avîntul.
        — Şi tu eşti bolnavă, nici nu mă vezi cum te văd şi cum mă vezi, i se învălmăşi mintea. Şi tu eşti slab la bioritm, îl fixă pe Miţoi. La spital cu voi. Nu mă internez fără voi. Cum o să vă las singuri.
        Înhăţă tartina şi-o mestecă fulgerător.
        — Nu, şefu’, noi te ducem numai, protestă Miţoi.
        — Gura!!... Vă internaţi cu mine!
        Mitoi şi Lola schimbară priviri complice. Îşi strînseră dosarele de pe birouri, fără chef. Trînteau sertarele-n duşmănie şi tot ce se putea trînti. Zmeu îi urmărea contrariat.
        — Nu acuuum!!! Nu acum pe timpul serviciului! MÎINE!!
        Subalternii jubilară. Mai aveau o şansă, n-aduce ceasul ce-aduce... mîine...
        — „Şi dacă m-adoarme cînd mă operează de viu? Cine-o să stea mîine cu ochii pe ei?" îi săgetă gîndul şi începu să tremure...

(Perpetuum comic ’87, pag. 159)