În ziua în care tovarăşul Miaucă fu zărit cu o clanţă în mînă, vorbind singur şi încercînd să vîre clanţa în crăpăturile pereţilor, deveni evident că activitatea celui de-al treilea administrator al blocului se sfîrşise. Tovarăşul Miaucă fu transportat, împreună cu clanţa sa, spre locul unde sînt îndeobşte ţinuţi cei care vorbesc singuri şi se încăpăţînează să descuie uşi acolo unde toţi ceilalţi văd pereţi, loc în care va fi avut cu siguranţă prilejul să se întîlnească şi cu cei doi predecesori ai săi.
Trebuia găsit un nou administrator. Fu propus tovarăşul Arsene, pensionar stagiar, care se eschivă sub motiv că doreşte să se bucure măcar o vreme de pensioara sa. Atunci postul îi fu oferit lui nea Pompilică despre care se consideră în mod unanim că, avînd în vedere vîrsta sa venerabilă, nu mai are nimic de pierdut. Venerabilul refuză, însă, alăturîndu-se tovarăşului Arsene în lipsa justificată de grabă în ce priveşte trecerea spre tărîmul unde nu există nici durere, nici întristare. Apoi fu propus tovarăşul Spiridon, om în putere, care era cît pe ce să primească dar care, în cele din urmă, la rugăminţile disperate ale soţiei şi ale celor trei copilaşi, acceptă la rîndul său să refuze. Iar alte propuneri nu se mai găsiră. Amintirea celor trei administratori se dovedi mai pioasă decît spiritul de sacrificiu al locatarilor.
Dar iată că într-o bună zi, în apartamentul de la etajul al doilea, se mută tovarăşul Miloagă. Sile de la patru îşi dădu cu părerea că trebuie acţionat imediat cu propunerea, pînă cînd respectivul Miloagă nu se va fi lămurit cum stau lucrurile. O delegaţie reprezentînd toate palierele se înfăţişă numai zîmbet la uşa tovarăşului Miioagă, întinzîndu-i din partea locatarilor reuniţi cartea de imobil. Miloagă, încurajat de zîmbetele pînă la urechi ale locatarilor, acceptă, plin de emoţie. Sile se grăbi să-i strîngă mîna în palma sa lată ca o cazma, marcînd astfel momentul ungerii sale în funcţia de administrator.
Următoarele zile trecură în linişte. Locatarii considerară că au fost îndeajuns de amabili cu ceea ce se cheamă, în mod obişnuit, un administrator, astfel încît începură prin a-l ignora, răspunzîndu-i cu răceală la salut. Tovarăşul Miloagă, însă, continua să-şi ridice pălăria în dreapta şi-n stînga, cu neţărmurită politeţe, întrebînd pe toată lumea de sănătate. Sile găsi că tovarăşul Miloagă e cam bleg şi cu toţii consimţiră că era exact omul care le trebuia.
Dar toate bune pînă într-o zi. La avizier apăru un afiş pe care locatarii, strînşi ciopor, nu-l înţeleseră la prima vedere. Suna cam aşa: „Sîmbătă, ora 17, şedinţă de bloc. Prezenţa este facultativă". În cea de-a doua propoziţie bănuiră o cumplită ameninţare: pînă cînd Prigorie de la garsoniere explică precum că facultativ înseamnă ceva cam ca la facultate, adică cine vrea vine şi cine nu vrea, nu. Locatarii se priviră încurcaţi în faţa acestei situaţii inedite. „Nu răspundeţi la provocări!" hotărî Sile. Astfel încît la ora hotărîtă, tovarăşul Miloagă aşteptă singur şi zadarnic.
Locatarii căutară plini de satisfacţie primele semne de nervozitate ale noului administrator, care totuşi continuă să surîdă amabil la toată lumea. Luni de dimineaţă apăru un nou afiş pe care locatarii se repeziră să-l citească. Însă departe de a fi satisfăcuţi, rămaseră consternaţi citind următoarele: „Administraţia îşi cere scuze pentru a fi fixat şedinţa la o dată şi la o oră atît de nepotrivite. Şedinţa se va reprograma la o dată stabilită de comun acord cu toţi locatarii. Încă o data, vă rugăm să primiţi scuzele noastre!"
Unii găsiră în aceste cuvinte o remarcabilă politeţe. Alţii, în frunte cu Sile, bănuiră o provocare. Ceea ce impunea mai multă vigilenţă.
Trecură iarăşi cîteva zile liniştite, într-o bună zi, la avizier apăru o nouă hîrtie. Iată ce scria: „Duminică, cel mai devreme la orele opt, locatarii sînt invitaţi la amenajarea spaţiului verde". „Cel mai devreme la orele opt..." repetară locatarii, privindu-se încurcaţi. „Nu răspundeţi la provocări!" hotărî Sile. Astfel încît la orele opt, ca şi la orele doisprezece, în afara tovarăşului Miloagă care săpa, zîmbind politicos, parcelele din faţa blocului, nu se mai ivi nimeni.
Sile simţi că lucrurile iau o întorsătură neplăcută. Se hotărî să aplice lovitura de graţie. Astfel încît, în prima duminică, în jurul orelor patru după-amiază, se îndreaptă, cu covorul său persan făcut sul pe umeri şi cu cogeamite bătătorul spre terenul din spatele blocului. Îşi aşeză covorul, îşi scuipă în palme şi, privind sadic ferestrele de la etajul doi, îşi făcu vînt. Dar încremeni, căscînd ochii la o pancartă proaspăt pusă de administraţie pe locul acela. Suna cam aşa: „Bătutul covoarelor — o activitate binevenită oricînd!". Era prea de tot. Sile aruncă bătătorul, smulse pancarta şi, agitînd-o într-o mînă, năvăli pe scări. Locatarii crăpară uşile, uitîndu-se după el şi neîndrăznind să-l întrebe nimic. Cei mai curajoşi şi apoi ceilalţi se iţiră pe scări, urmîndu-l. Sile se proţăpi în faţa uşii administratorului, înţepenind cu degetul pe sonerie. Stătu astfel pînă cînd Miloagă deschise uşa, privind nedumerit atîta lume adunată.
— Ce-i asta, tovarăşe administrator?! răcni Sile, băgîndu-i sub nas pancarta. Cine-a scris aşa ceva?
— Eu..., zîmbi Miloagă, politicos.
— Păi aşa ai dumneata grijă de liniştea oamenilor muncii? întrebă Sile, privind în jur şi căutînd aprobare. În felu’ ăsta ne respecţi dreptul la odihnă?
— Ştiţi, se scuză Miloagă, n-aş fi vrut să vă simţiţi vinovaţi bătînd covoarele la ore nepotrivite...
— Aşa?! Făcu Sile. Ei află, dumneata, că în blocul ăsta nimeni nu bate covoarele la ore nepotrivite!
Drept care rupse pancarta, aruncă bucăţile pe jos şi sări pe ele pînă le făcu fărîme.
— Vă sînt recunoscător, spunea Miloagă în tot acest timp, pentru exemplul de atitudine civică...
— Recunoscător, ha? îl întrerupse Sile. Da’ mie dă-mi voie să nu fiu recunoscător! Pentru că, dacă-mi permiţi, vreau să te întreb, de ce nu ne dai voie, tovarăşu’, să venim la şedinţe? Ce vorbă e aia, facultativ sau cum îi zice?
Se auziră cîteva murmure de aprobare. Sile continuă, încurajat:
— Eu vreau să viu obligatoriu la şedinţe. De ce nu mă laşi să viu obligatoriu la şedinţe?
Miloagă nu găsi răspuns.
— Da’ la muncă voluntară, continuă Sile, dezlănţuit, de ce nu ne chemi ca oamenii dimineaţa, devreme, şi ne laşi să venim de capul nostru, ca să nu mai înţeleagă nimenea nimica?
— Întreabă-l şi de ce nu vrea să ne ia întreţinerea, sări de colo coana Griviţa. Ca să ne trezim într-o bună zi daţi afară din cauza dumnealui!
— Aşa! întări Sile. Noi n-avem nevoie de politeţurile dumitale. N-o să răspundem la provocări. O să-ţi arătăm noi ce înseamnă nişte locatari model, cu şedinţe model şi convocatoare făcute ca lumea! Se întoarse către restul asistenţei: Mîine după-amiază, şedinţă! Cine nu e prezent, o să aibă de-a face cu mine!
A doua zi, camera administraţiei era tixită de lume. Nu lipsea nimeni, începînd cu şoimii patriei şi terminînd cu nea Pompilică, rezemat în ciomag. Zarzăre de la trei, care era şofer la ITB, se abătu de pe traseu şi parcă maşina în faţa blocului, venind în ultimul moment. Cei cîţiva călători care se nimeriseră în autobuz asistară de asemenea la şedinţă ca invitaţi. Discuţiile fură aprinse şi principiale. Ca urmare, toţi locatarii plătiră restanţele la zi. În săptămîna următoare săpară tot ce se putea săpa în jurul blocului, însămînţînd legume şi fructe. În după-amiaza zilei de duminică, Sile personal păzi cu străşnicie bătătorul de covoare, dînd astfel o ultimă şi usturătoare lecţie tovarăşului Miloagă, administrator iresponsabil.
În cele din urmă locatarii conveniră că prin comportamentul lor ireproşabil au fost prea aspri cu administratorul Miloagă. În semn de iertare îl invitară să-i însoţească în vizita pe care hotărîseră să i-o facă la spital pacientului Miaucă, fost tovarăş şi fost administrator. Miloagă acceptă politicos, şi reprezentanţii blocului, în frunte cu Sile, se prezentară în ziua de vizită în salon. Cînd îi văzu, pacientul Miaucă se schimonosi de parcă ar fi văzut vîrcolaci şi dădu să se arunce pe fereastră. Din fericire cămaşa pe care o purta nu era pe măsura sa, strîngîndu-l puţin la coate şi la umeri, astfel încît se reuşi recuperarea sa. După cîteva injecţii bine simţite, Miaucă se potoli, întreţinîndu-se cordial cu vizitatorii săi. Coana Griviţa îi oferi prăjituri iar Zarzăre îi puse pe noptieră cîteva tratate de administraţie cum ar fi A.B.C.-ul administratorului de bloc, Administraţia romană în Dacia, Administrarea medicamentaţiei în bolile esofagului ş.a. Momentul cel mai emoţionant al întîlnirii fu acela în care Sile, cu ochii în lacrimi, oferi bolnavului o clanţă nouă, admirabil împodobită şi suflată în argint. În schimb, pacientul Miaucă dădu succesorului său clanţa cea veche. După acest emoţionant schimb de clanţe se despărţiră. Sile doborî treptele ţinîndu-l de braţ pe administratorul Miloagă într-o proaspăt înfiripată afecţiune. Pe trotuar îşi întoarseră cu toţii privirile şi făcură semn pacientului Miaucă, cel care, în semn de rămas bun, îşi flutura de la fereastră clanţa.
(Perpetuum comic ’87, pag. 154)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu