Bică e omul despre care se spune că ar fi uns cu toate alifiile. Desigur, asta nu implică faptul că Bică ar suferi de vreo boală de piele, ci doar că beneficiază de o calitate devenită de excepţie: tupeul. Bică e un tupeist. Şi inimă largă. Prietenii din copilărie nu se uită niciodată.
— Salut, Nică!
— Salut, Bică!
— Ce-i cu tine pe aici?
— Cu cererea asta a mea.
— Vrei s-o rezolvi?
— De o lună încerc să intru la şefu’ăl mare şi nu reuşesc.
— Ia, vino cu mine, să-ţi arăt eu cum trebuie să procedezi.
— Bică, mai bine lasă... Eu...
— Tu nu trebuie să faci nimic... Taci şi ţîţîi dezaprobator din buze. De rest, mă ocup eu.
Şi, urmat de un Nică timid, Bică dădu buzna pe poarta instituţiei vizate. Cerberul era la post, îmbrăcat în uniformă de portar.
— Alo, tovarăşul — strigă cerberul. Încotro?
— Cu mine vorbeşti? — întrebă neîncrezător Bică, reţinîndu-l cu o mînă pe Nică.
— Dar cu cine? Cu tata-mare?
— Ce e porcăria asta? — izbucni tam-nesam Bică. V-aţi tîmpit cu toţii? Trebuie să fiu anunţat de fiecare dată cu surle şi trîmbiţe?! Cînd o să vă faceţi datoria cum trebuie? Am să vă dau pe toţi afară!
Portarul păru lovit în plin de cometa Halley. Încercă timid.
— Să vedeţi... eu...
— Ce să văd? — nu-l lăsă Bică să-şi revină. Văd cum orice prost îmi ţine calea, lăsînd în schimb să intre toţi neisprăviţii, fără să-i legitimeze.
— Mă iertaţi... din spate... parcă am fost legat la ochi...
— Păi, sigur, asta faceţi voi în timpul orelor de program. Jucaţi baba oarba. Nuuu, trebuie să fac curăţenie pe aici, aşa nu se mai poate. Poftiţi, tovarăşe secretar, lăsaţi, cu ăştia mă descurc eu, făcu spre Nică.
Cînd îşi mai reveni, Nică îl întrebă:
— De unde te cunoaşte portarul?
— De nicăieri. Nu mă cunoaşte. Aici sînt atît de mulţi şefi, încît e imposibil să-i cunoşti pe toţi.
— Bică, eu zic să ne oprim aici. Gata, m-ai convins.
— Fii serios, mergem pînă la capăt. Dacă am trecut de portar, am trecut de cel mai greu lucru. De acum, e uşor. Fii atent.
Şi, pe neaşteptate, Bică dădu buzna într-un birou unde cîţiva funcţionari munceau pe brînci la nişte sandvişuri.
— Ce-i, bre, îl interpelă unul din ei pe Bica. Nu ştii să baţi la uşă?!
Atît aştepta Bică. Uraganul Fify era un vînticel în comparaţie cu el.
— Cum îndrăzneşti? Şi, ce e aici? Parc de distracţii? Să mi-l aduceţi imediat pe director, să vadă şi el cum muncesc funcţionarii lui. Pentru asta sînteţi voi plătiţi, să mîncaţi în timpul programului. De mîine să nu vă mai prind prin birouri. Să vă duceţi în producţie, să vedeţi şi voi ce greu se cîştigă o pîine! Nuu, aşa nu mai merge, i-am spus şi ministrului, trebuie făcută o curăţenie generală. Unde e directorul?
— Cred că... în birou... — îngăimă timorat funcţionarul păstrînd o politicoasă poziţie de drepţi.
— Păi, sigur, în birou, cu mapa! Lasă, că-l trimit eu la sapă!
Uşa trîntită îi pleoşti urechile lui Nică.
— Bică, te rog, să plecăm...
— Nici gînd, mi-am intrat aşa bine în piele, că încep să mă cred şi eu cineva. După mine, la atacul final.
Şi, asemeni înaintaşilor noştri care porneau la luptă pentru a se întoarce pe scut sau sub scut, Bică pătrunse în anticamera directorială.
— Stop! — zise secretara punînd deoparte oglinjoara şi fardurile. Nu daţi buzna că nu sînteţi la crîşmă.
Bică înghiţi în sec, nu de alta, dar femeile erau slăbiciunea lui, şi, depăşindu-şi impulsul de moment, zise din străfundul pectoralilor:
— Pînă cînd credeţi că o să mai suport toate astea? Nuuu, voi abuzaţi de bunătatea mea! V-aţi învăţat să trăiţi ca nişte paraziţi. Am să vă trimit la munca de jos. Aici, la degetul mic, vă am pe toţi!
— Eu... cu telefonul... n-am...
— Ce telefon? Unghiile ţi le-ai făcut, cafeaua ţi-ai băut-o, acum hai să stai la telefon cu toate coţofenele pe banii instituţiei! Am suportat destul dar, gata, s-a zis cu voi!
Îl înhăţă de o mînecă pe Nică, aproape de starea de leşin, şi-i trase în biroul directorial. De astă dată, Bică se grăbi să fie primul la apel.
— Şi dumneata, în loc să stai în mijlocul subalternilor şi să-i urmăreşti, te-ai retras aici ca pe o insulă.
— Tovarăşe... încercă directorul căutînd să-şi aducă aminte de figura lui Bică.
— Nici un tovarăş! Să vă băgaţi minţile în cap, că dau cu voi de pămînt! Ce e degringolada asta? Ce e haosul ăsta? Asta e instituţie sau discotecă?
— Discotecă?!
— Te învăţ eu să conduci o instituţie!
— Eu... cu oamenii... — mai zise directorul, părînd a recunoaşte în Bică un tovarăş întîlnit pe culoarele ministerului.
— Păi, sigur, acum căutăm ţapi ispăşitori pentru greşelile noastre! Şi cu omul ăsta, ce-aţi avut? — urlă Bică, dîndu-i un ghiont lui Nică.
— Eu... nici nu-l cunosc!
— Rău! Foarte rău! Pe mine mă cunoşti?
— Ei, pe dumneavoastră... cine nu...
— Omul ăsta se plînge că de o lună nu i s-a rezolvat cererea.
— Nu se poate.
— Ba se poate. De ce sînteţi voi puşi în funcţiile astea? Băiete, dă-i cererea. Acum s-o rezolvi! Iar despre neregulile de aici, discutăm noi. Dar, în altă parte!
Afară, la o distanţă bunicică de instituţie, Bică îl chestionă pe Nică:
— Ei, ce zici?! Eşti mulţumit? Gata, ţi-a semnat. Nu te bucuri?!
— De bucurat, m-aş bucura eu, dar, vezi, că, m-am pierdut aşa de rău, că, în loc să-i dau să-mi semneze cererea mea, i-am dat o scrisoare pe care am primit-o azi de la soacră-mea!
(Perpetuum comic ’87, pag. 128)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu