„O să vină la mine doi consăteni. Au nişte încurcături prin comună şi vor să-i ajut... Roagă-i să mă aştepte după şedinţă. Şi, roagă-l şi pe Pîrvulescu, de la Scrisori, să fie pe-aproape. Poate avem nevoie de el!..." îi spuse Pafnutie Protopopescu, secretarei, îndreptîndu-se spre sala de şedinţe, care era uşă-n uşă cu biroul acesteia.
Nici nu începu bine şedinţa cînd cei doi consăteni se înfiinţară, conduşi cu ceremonialul de rigoare de portar, şi el avertizat la timp. Aici, la „Tribuna cîmpiei" venea zilnic tot felul de lume şi portarul înţelesese că el nu se poate asemăna cu Ghiţă al Floarei, portarul de la I.A.S. „Aici, dom’le, la ziar şi dacă eşti portar înseamnă că tot foncţie mare ai şi să ştii cum să te comportezi, că altfel...", explica el mereu la birtul din comuna vecină cu oraşul, unde-şi avea gospodăria, lăsată mai muit în grija soţiei. „Eu sînt responsabil cu pîinea de la oraş, mai spusese el cîndva. Nevastă-mea-i cu găinile şi zilele muncă la C.A.P. Pentru lot. Nu-i vorbă o mai ajut şi eu, cînd se poate, cînd nu mă aglomerează problemele..." Şi, dacă-ar fi să ne luăm după ofurile nevesti-sii, Lisaveta, pe portarul de la „Tribuna cîmpiei" îl cam aglomerau problemele, că lăsa mai mult pe femeie greul casei. „Asta-i situaţia!", se justifică el.
Cei doi invitaţi se aşezară timizi, cu gingăşie pe cîte un sfert din scaunele oferite cu amabilitate de secretară.
— Doriţi un ceai? îi întreabă ea.
Oaspeţii, soţ şi soţie, trecuţi de vîrsta pensiei, nu doriră. Îşi plimbară ochii, minunîndu-se în tăcere, de telefoanele cu butoane multe, care tare o osteneau pe biata femeie, ce trebuia să le tot apese cu buricele degetelor şi să spună vocilor ce veneau din oraş. La unii: „E-n şedinţă, vă rog să reveniţi!", cu voce mieroasă. La alţii: „E pe teren, peste 10 zile poate fi găsit!" Iar altora şi mai şi: „Tovarăşul e foarte, foarte ocupat. Ştiţi dumneavoastră. Poate peste vreo lună!"
„Mare a mai ajuns a lui Coricovac (aşa îl poreclea în sat pe tatăl lui Pafnutie) de-i atît de ocupat, fa, Leană", ar fi vrut Ghiţă Trancă să-i spună nevestei, dar neîndrăznind s-o facă, o privi lung, pe sub sprîncenele albite, poate o înţelege.
— Şi aveţi o problemă grea de rezolvat, de aţi bătut atîta drum? încercă secretara o întrebare pentru a-i conversa pe cei doi. Erau doar consătenii şefului!
— Nu, maică, n-avem nici o problemă. Noi am venit cu chestia găinii!, o lămuri femeia, convinsă că toată lumea trebuie să ştie ce-i cu găina, dacă tot satul lor ştia.
— Deh, tu, femeie! o corectă Ghiţă Trancă. De unde să ştie dumneaei ce-i cu găina noastră.
Şi-i explică în cîteva cuvinte cum devine cazul, cum al lui Dovlete le-a călcat cu motocicleta găina „într-adins, asta-i" şi cum nu vrea să le-o plătească. Ba, s-a mai lăudat că dacă-i pe-aşa, îi dă la ziar că „nu-şi ţin găinile în ogradă şi le lasă să umble pe stradă fără buletin de dentitate". Chiar aşa a zis. „Şi noi, acu’ am venit la alde-a lui vecinu, să vedem ce şi cum. Să nu fi scris trăznitu lui Dovlete vreuna nefăcută şi să ne facă de rîsul lumii. Vedeţi şi matale: şi cu găina belită, şi dă rîsul lumii! Păi, nu?", o întrebă el şi tăcu, reţinînd cu plăcere încurajarea tinerei secretare: „Fiţi liniştiţi, că se rezolvă!" în timp ce în gînd nu ezitase să-şi spună: „Uite cu ce probleme îşi pierde vremea ţărănimea pensionară".
Şi se lăsă tăcere.
Din sala de alături răzbăteau pînă la ei voci destul de înflăcărate. Ghiţă Trancă, să nu rămînă prost, deveni atent. Îl urmă, şi nevastă-sa. Mai ales că, peste toate vocile, li se păru a recunoaşte-o pe-a lui Pafnutie al lor: „Seamănă, ce mai, cu-a lui tacsu!"
— Mie să nu-mi spui că nu se poate! striga Pafnutie de dincolo de uşă.
— Dacă-mi permiteţi!... încercă cineva.
— Ce să-ţi permit, domnule! Fă ceva şi rezolvă... Înghesuie-le, mai taie-le!
— Păi, eu i-am zis lui Păsculete să-i tăiem un picior da n-a fost chip.
Ghiţă Tracă păli uşor. Aici, la ziar, or avea şi doctori, te pomeneşti.
— Taie-i atunci un picior lui Croitoru. Şi gata!
„Măi, măi! Ce se mai schimbă şi-al lui Coricovac. Auzi, să-i taie omului piciorul... Da, el o fi de acord? Or nici n-o şti!", se gîndi Ghiţă, începînd să se teamă de întîlnirea cu Pafnutie. Nici nu-l văzuse demult. „Auzi, aici, ei hotărăsc ce şi cum să facă doctorii, probleme mari şi grele, şi eu mă lăsai tîrît de afurisita de muiere, pentru nişte pene de găină. Şi aia numai osul şi pielea!"
— Eu nu permit! Noi am lucrat... Şi-acu vine nea Gore şi, una-două, taie, frate, un picior, de parcă-ar tăia-n brînză! sări cu gura altcineva. „Are omul dreptate, îşi zise Trancă. Acu să te văd Pafnutie!"
Şi Pafnutie o lăsă mai moale.
— Dacă nu se poate, poate tăiaţi la altul!
Astal minună şi mai mult pe Trancă.
Apoi vocile se înteţiră, deveniră mai violente; ceartă în toată regula.
Ghiţă Trancă înregistra cu uimire şi cu spaimă ameninţări care-l speriară (despre ele avea să spună mai tîrziu, în sat, cu mult respect): „Ce credeţi voi mă, că un ziar se face aşa simplu. Se face cu război mare, mă. Păi, ce, n-am auzit eu?"
Unul spuse apoi hotărît, parcă era lîngă urechea lui, deşi nu-l vedea.
— Bate-i douăsprezece puncte în cap!
Iar altul îl aprobă:
— Bine, domnule, o să-i bat!
„Da, ăl de trebuie să-i bată, ce-o zice! Pesemne, că nu-i de faţă, nici nu ştie ce-l aşteaptă!" gîndi Trancă.
Şi cîte cuvinte de groază, ameninţătoare nu se spuneau în biroul de alături, de credeai că-i prăpăd, nu alta.
— Prinde-l în urechi, aici! spunea unul cu voce biîndă. Nu se auzi nici un protest. „Semn că cel vizat s-a predat, nu se mai împotriveşte", reflectă Trancă în timp ce nevastă-sa se speriase de-a binelea şi nu înţelegea cum de stă fătuca de lîngă telefon atît de liniştită. Probabil asta era menirea ei să audă şi să rabde, să nu poată face nimic. „Ce, te pui cu ăi mari?!"
— Bagă-i o casetă-n burtă! strigă altul, ceea ce-l sperie de-a binelea pe moş Ghiţă, deşi nu înţelese de ce nu-i spuse custură, briftă, sabie, mă rog, că de casetă n-a auzit să taie.
— Pe ăsta ciupeşte-l dar cu grijă! recomandase împăciuitor al lui Pafnutie. Şi fusese ascultat, că cineva se grăbise să aprobe.
— O să-l ciupim cum aţi spus!
— Şi mai răriţi-i pe artişti că prea aţi înghesuit mulţi în trei coloane. „Ehe, cu artiştii trebuie să fie groasă de tot, dacă i-a încolonat, ca la armată. Da lasă că şi ei, n-o vezi pe asta a lui Panţîru de-o arată şi la televizor, cum îşi dă ochii peste cap!"
— Pe ăsta pune-l în fereastră! „Au ferestre mari, aici! Are loc! Da, ce-o fi făcut? de vor să-l arate lumii?", se întrebă cu tot mai multă uimire bătrînul.
— Da, de tăiat piciorul, eu nu sînt de acord! reveni aceeaşi voce de la început.
— De ce, domnule? i-o întoarse altul. Ce e bătut în cuie? E picior de aur! Să-l taie şi gata! Şi să-l păstreze pentru a doua zi!
„Înseamnă că nu-i picior de om, domnule, se lămuri Ghiţă Trancă, e de vreun animal ceva, de vreo găină, dacă-l păstrează. Aşa, mai, da!", îşi mai veni în fire.
— Iar cu găinile lăsaţi-o mai moale! auzi din nou vocea lui Pafnutie. Întîi să le crească şi-apoi să le raporteze...
— Auzi, Veto, se dumiri Ghiţă Trancă, liniştindu-se. Nu găinile ne dădu nouă dreptate... Zice că să nu ne mai raporteze al lui Dovlete degeaba...
— Da de unde auzişi, ’mneata, că-i vorba de-al lui Dovlete? O fi alţii... Ce, numai noi avem găini?
— Taci, femeie, ce-l interesează pe... tovarăşul Pafnutie — renunţă el la adresări mai apropiate privind spre secretară — găinile altora. Află că venim, se interesă şi, nu vezi, le spusă s-o lase mai moale.
— Da, piciorul ăla să nu-l taie! se mai auzi, de dincolo!
— Bine, bine! Face-ţi ceva, scoateţi-l pe careva afară şi gata! hotărî a lui Coricovac.
„Om mare, dom’le! Dacă o vorbă a zis şi ne-a rezolvat şi nouă problema".
Şi, văzînd că şedinţa nu se termină cu una cu două, şi cum, dacă tot a venit la oraş, mai avea de făcut şi niscaiva cumpărături, iar problema găinii pentru care venise fusese, precis, rezolvată, Ghiţă Trancă se ridică brusc de pe sfertul de scaun pe care şedea.
— Hai, femeie! Că-i treaba făcută!
Şi înainte ca secretara să înţeleagă despre ce-i vorba cei doi părăsiră biroul.
— Da, grele lupte mai dau ăştia de la ziare! mai spuse el, grăbindu-se să iasă la lumină, nu înainte de a privi cu uimire candelabrul care lumina din zeci de becuri ziua-n amiaza mare.
Cînd ieşi în stradă, şi-aruncă ochii spre clădire, căutînd spre ferestre. Spre nedumerirea lui nu-l află pe cel condamnat să fie pus în fereastră. „L-or fi iertat! Milos ca tac-su al lui Coricovac!"
(Perpetuum comic ’87, pag. 14)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu