— Am sarcina să rîd.
— Şi de ce nu vă achitaţi de ea? Rîdeţi!
— Nu pot. De aceea am venit la dumneavoastră.
— Deprindeţi-vă progresiv. Începeţi prin a zîmbi şi, printr-o evoluţie în crescendo, veţi cuceri idealul, veţi rîde ca un public de circ.
— Mi-e surîsul anemic. Poate mă supuneţi unui tratament...
Medicul, cu un larg spirit de înţelegere, îl aşeză pe un scaun şi chemă asistenta. Pacientul are o faţă casantă, ca un geam mat, care atrage atenţia asistentei. Iar aceasta arăta astfel, încît ar fi tentat şi-un mort să-i zîmbească.
— Gata, fiţi atent! Zîmbiţi-i, vă rog!
Faţa pacientului rămase insensibilă ca o circulară de natură financiară.
Asistenta se văzu obligată să intervină.
— Zîmbiţi-mi, vă rog!
În fine, clientul, care părea că e necuvîntătoare ca o rocă sedimentară, deschise gura:
— Imposibil!
— Ce e imposibil!
— Eu nu pot să rîd. Nu rîd niciodată.
— Dar noi nu vă cerem decît un zîmbet — îl îmbie fata.
— Îmi cereţi imposibilul. Eu nu zîmbesc nimănui.
— Să vă citim o schiţă umoristică din Urzica.
— Nu vă deranjaţi. Mi s-a mai citit, şi...
— Şi?...
— Am fost tentat să mă arunc de la etaj...
— Se pare că aţi căzut rău. Vă doare şi-acum, nu!?
— Ah, nu! Mă aflam la un demisol.
— Dacă nu suferă de nimic, să nu disperăm. Să încercăm nişte metode psihologice. Lăsaţi-vă pe spătarul scaunului! îl rugă pe pacient.
Cei doi căutară să-l aşeze cît mai comod pe scaun.
— Închipuiţi-vă că vă aflaţi pe un şezlong. Beţi o ceaşcă de cafea şi zîmbiţi unei dudui care vă priveşte seducător...
Binevoitor, clientul încercă să zîmbească, dar rezultatul fu un rictus ca după untură de peşte.
— V-am rugat să beţi cafea, nu sare amară!
— V-am spus că nu pot să rîd.
— Nu vă cerem decît un zîmbet!
— Un zîmbet generos! Un zîmbet cu mesaj. Ca al lui Clemenceau... sau ca al lui Gică Petrescu. Un zîmbet cald.
— Te rog să-i zîmbeşti domnişoarei.
— Cine, eu? Să zîmbesc eu?! M-am învăţat minte. O dată am rîs la programul brigăzii artistice din întreprinderea noastră... Tocmai îl critica pe şeful meu... Îl critica bine... Era un text scris de „amatori" de profesie, băieţii aveau talent şi... m-au făcut să rîd.
— Uite aşa, fără să vreau. N-am ştiut că e şi şeful în sală... M-a văzut...
— Şi?
— Am rămas tehnician II vreo 10 ani la rînd. Dacă nu murea, tot tehnician II eram şi azi.
— Dispoziţia vine rîzînd. Dar dumneata, cînd mergi la teatru, la cinema, la circ, nu rîzi?
— Nu.
— De ce?
— Pentru că nu mă duc. Eu stau acasă şi văd „Cascadorii rîsului". Rîd singur.
— Hai, închipuiţi-vă că sînteţi fericit şi zîmbiţi. Un singur zîmbet ne trebuie, pentru analiză. Hai, vă rog, închipuiţi-vă că sînteţi fericit!
— Dar eu sînt fericit! Ce, trebuie neapărat să rîd? Ursul cînd dă de miere, e fericit, dar nu rîde. Nici lupul nu rîde. Pînă şi rîsul nu rîde.
Medicul propuse o soluţie sigură.
— Închipuiţi-vă că-i faceţi curte asistentei mele, că vreţi să-i cereţi mîna, şi-i zîmbiţi.
Fata, cu cochetărie completă:
— Sînt angajată prin transfer în interesul serviciului.
Pacientul se uită fix la ea şi scoase un rînjet canin. Pentru moment, fata se gîndi că cel din faţa ei a fost victima unei tentative de otrăvire şi îi şopti şefului:
— Dacă mai întîlnesc un zîmbet ca ăsta, mă călugăresc.
Presupusul otrăvit interveni sec şi dur ca un bazalt:
— Sînt căsătorit.
— Spuneţi-mi, vă rog, soţia continuă să convieţuiască cu dumneavoastră?
— Desigur! Sîntem o familie organizată. Avem şi un copil.
— Fără îndoială că vă jucaţi cu el, îi zîmbiţi... (suferindul aprobă)... Poate vreţi să ne arătaţi şi nouă cum vă jucaţi cu el...
Clientul încearcă să zîmbească, dar efectul fu de sens contrariu, se hlizi ca o tigvă aşezată pe două oase încrucişate.
— Şi ce face copilul cînd îi zîmbiţi aşa?
— Plînge!
— Vă flatează. Altfel ar lua-o la fugă — îi spuse fata.
— Are abia opt luni: nu se poate ridica pe picioare.
— Iertaţi-mi indiscreţia, dumneavoastră n-aţi rîs cu adevărat niciodată?
— Ba rîd şi acum. Dar pe dinăuntru, aşa că nu se vede. E mai bine!
— Dar în hohote, n-aţi rîs deloc?
— Ba da, mă închideam într-o cameră şi rîdeam cu toată gura, cînd îmi plăcea ceva. Dar am renunţat... Pereţii au urechi, ştiţi dumneavoastră vorba...
— Dar de ce vă e teamă să rîdeţi?
— Cum să rîd, doctore? Dacă aş rîde, nu mi-ar mai şti nimeni de frică. Din cauza asta, cînd am motive de rîs, eu mă încrunt. M-am autosugestionat atîta, în acest sens, încît bucuria şi durerea la mine au reacţii inverse. Cînd sînt determinat să rîd, mă încrunt şi cînd trebuie să mă vait, devin optimist şi rîd...
Fata deveni nervoasă: un aşa insucces nu avusese niciodată, nici în activitatea medico-sanitară, nici în viaţa particulară.
— Dar înţelegeţi şi zîmbiţi odată, nu ne mai ţineţi în picioare, pe lîngă dumneavoastră, că doar nu naşteţi. Zîmbiţi!
Nemaiputînd suporta situaţia, lovi cu piciorul în duşumea, dar nimeri cu tocul în piciorul clientului. Se mai purta încă „tocul cui". Maladivul personaj ridică piciorul speriat de durere şi izbucni în rîs. Un rîs din toată inima.
— Ha, ha, ha! nu mai pot de durere. Ha, ha...
Medicul şi frumoasa asistentă rămaseră ca trăzniţi.
— Vai ce rîs sănătos! Ar trebui să-i fotografiem...
— Eu v-am spus că la mine durerea are efect invers.
Văzînd că e pericol să dispară odată cu durerea şi rîsul, fata mai lovi o dată clientul, reatimentînd sursa dureroasă a veseliei lui. Plecă rîzînd, dar, pe drum, se gîndi: ce mi-au făcut? Cine o să-mi mai ştie de frică acum? Şi aşa treaba în întreprinderea mea nu prea merge. Acum o să fie o lipsă de disciplină şi mai mare.
Pe faţa clientului se mai menţinea, încă, un zîmbet cald, omenesc. Traversă strada, se asigură că nu-l vede nimeni zîmbind şi îşi rectifică mina. Un rînjet de fiară încremeni iar pe faţa lui, şi se îndreptă hotărît spre întreprindere! Tot aşa, cu faţa asta, va încerca să scape de necaz... Nu pricepuse de ce i se recomandase, de către forul tutelar, să rîdă omeneşte!
(Perpetuum comic ’87, pag. 196)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu