N-ar trebui să fim atît de marcaţi de importanţa sentimentelor noastre. Oricît de mîndri am fi pentru ceea ce simţim şi oricît de afectaţi am fi de vreun necaz, nu trebuie să pierdem din vedere că un sentiment nu-i, totuşi, decît o disfuncţie. Va veni, desigur, o vreme cînd vom merge la doctor, la medicul generalist, nu la psihiatru, ca să ne lămurim asupra naturii unei stări precum şi a tratamentului necesar.
— Care-i problema?
— Doctore, sînt trist. Sînt foarte trist. Am suferit o mare dezamăgire şi, drept să vă spun, nu mai am chef de nimic. Totul îmi pare lipsit de sens. Chiar şi acest consult.
— Lasă diagnosticul în seama specialiştilor, cetăţene. Nici o suferinţă nu-i atît de copleşitoare, pe cît pare. E ori mare mare, ori mai mică. Deobicei, se exagerează. E ceva ce nu se poate compara. Cînd o femeie ne reproşează că suferim mai puţin, pentru un anume lucru, decît suferă ea, ar trebui s-o întrebăm: de unde ştii? cum măsori asta? Poate că aşa numita dumitale tristeţe nu-i decît o banală criză de amor propriu. Spune-mi, mai bine, ce simptome ai şi de cînd au început să se manifeste.
— E vorba de o femeie.
— La vîrsta dumitale, cetăţene, cauza e întotdeauna o femeie.
— O cheamă Caterina. Nu-i cunosc numele de familie. De fapt, nici nu cred că prezintă vreo importanţă. Nu ştiu cîţi ani are. Aş putea spune că are exact vîrsta care mă determină să nu consider că e nevoie s-o şi aflu. O cunosc de circa treizeci de săptămîni. M-am îndrăgostit de ea cam în a patra săptămînă. Probabil că m-am îndrăgostit din prima clipă, dar n-am ştiut că tot ce începeam să simt se chema iubire. Tulburarea specifică sentimentului, în felul în care-o descriu şi tratatele cele mai serioase, am constatat-o, cum ziceam, în a patra săptămînă. Mai exact, la a patra întîinire.
— Vreţi să spuneţi că aţi venit la medic documentat asupra chestiunii?
— Ca orice om. La urma urmei, sînt în joc sentimentele mele!
— N-aş vrea să credeţi că urmăresc să-mi discreditez colegii. Cărţile însă mai mult te încurcă. Se susţin în ele unele opinii excentrice. Partea cea mai neplăcută e că te simţi tentat să te regăseşti în fiecare caz descris. Apoi, se exagerează mult în privinţa dragostei la prima vedere. Adevărul e că nu există dragoste la prima vedere. Se confundă, de regulă, nevoia de dragoste cu dragostea efectivă.
— Eu mă refeream la dragostea efectivă,
— Patru sau cinci săptămîni, aţi reţinut corect, este timpul necesar unei incubaţii complete. Din relatarea dumneavoastră, am motive să cred că aveţi un organism robust şi o afectivitate echilibrată. Ar trebui să vă felicitaţi. Din cauza poluării aerului şi a apei, din pricina stressului informaţional, în fine, datorită lecturilor necontrolate, mulţi au o incubaţie precipitată. Şi se aleg cu nişte sentimente amestecate Pe urmă, vin la noi să le spunem dacă e vorba de dragoste. Se înţelege, îi încurajăm niţel. Medicii mint întotdeauna, dacă prin aceasta pot ameliora ceva. Ştiţi, se întîlnesc tot mai rar forme pure de dragoste. Aveţi un psihic cu o capacitate de refacere remarcabilă. M-ar mteresa să cunosc unele lucruri despre dumneavoastră. De pildă ce citiţi?
— Camus, Cehov, Caragiale, îndeosebi scrierile lui politice, „Jurnalul" lui Julien Green, Herodot, tot ce s-a scris despre Vermeer din Delft. Şi bineînţeles, indiferent de natura şi scopul lor, textele proprii, în toate felurile: cu mintea proaspătă sau cu creierii obosiţi, ca să-mi dau seama dacă sînt sesizante în orice moment, legat sau pe fragmente amestecate, insistînd la cuvînt sau la sintaxă.
— Ciudat.
— Ce-i ciudat?
— Nimic. Mîncaţi sărat? Beţi vin ori băuturi tari?
— Ca fiecare.
— Dragostea, cetăţene, e o reacţie glandulară complexă. E ciudat cîţi intelectuali neglijează etapa circumstanţierii corecte a instaurării unui sentiment. Intelectualii ăştia... Mîncăm prea sărat, consumăm în neştire dulciuri, ne repezim să adorăm persoane, despre care nu ştim aproape nimic, nici cum le cheamă, nici ce vîrstă au şi ne mirăm că ne doare. Ia spuneţi-mi, simţiţi aşa, ca o apăsare în piept? Ca şi cum aţi visa că vă strînge cineva de gît?
— Nu m-am gîndit că aş putea descrie astfel ceea ce simt, dar dacă stau şi îmi reamintesc unele momente, într-adevăr, am avut uneori o apăsare în piept. Mai ales seara. Şi cînd eram singur. Şi cînd mă despărţeam de Caterina. Apoi, ori de cîte ori îmi apărea imaginea ei. Ştiţi, îmi apărea în cele mai neaşteptate situaţii.
— Am adus-o. Poftim.
— Da, da, da... Nu pare foarte grav. A crescut puţin colesterolul, dar se poate întîmpla şi din alte pricini. Urina, aţi adus-o?
— Am procedat întocmai cum mi-aţi spus.
— N-aţi mîncat nimic, n-aţi băut nimic? Băutura euforizează. Prînzurile îmbelşugate atenuează sentimentul. Tristeţea pură cere stăpînire de sine şi o existenţă austeră. Vine aşa, cum să vă spun...
— Ca un muget dinăuntru...
— Exact. Ai starea unui animal care simte de la mari depărtări mirosul fetid al abatorului. Are loc o reacţie a întregului fond genetic. Toţi cromozomii se crispează cu memoria primei înjunghieri. Milioane şi milioane de sacrificări bat genetic peste secole. Unii o numesc premoniţie. Deşi e numai o răzvrătire a memoriei, a secţiunilor deobicei inactive ale creierului. Să aşteptăm rezultatul de la laborator, să avem mai întîi toate analizele. Să vedem dozajul adrenalinei.
— E atît de semnificativ?
— Tristeţea, cetăţene, ca şi durerile de dinţi, nu are încă o descriere unitară în toate tratatele. Asupra însemnătăţii dozajului adrenalinei însă există un acord perfect. O să umblăm puţin la adrenalină şi în maximum două săptămîni o să te poţi îndrăgosti din nou. Pe alte baze. Şi poate cu nişte consecinţe sufleteşti suportabile.
(Perpetuum comic ’87, pag. 183)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu