Cum v-a plăcut în Sahara?

        Tovarăşul Pafnutie, directorul întreprinderii „Ace, cuie şi cîrlige", încremenit în faţa ferestrei de trei stînjeni, rămăsese cu privirile scufundate în apa curată ca lacrima, din piscina aflată în curte, chiar lîngă peretele clădirii în care, la etajul doi, se afla cabinetul directorial. Aprige furtuni răscoleau sufletul greu încercat al tovarăşului Pafnutie: în şedinţa colectivului oamenilor muncii nu reuşise să afle cine-i vinovat de prăbuşirea unor raboteze prin tavanul halei de asamblare. Şi, colac peste pupăză, mai apăruse şi un ziarist care voia un interviu spiritual pentru pagina duminicală de umor, din gazeta locală. „Au înnebunit ziariştii ăştia: interviuri vesele, glumeţe... de bancuri ne arde nouă acum, cînd producţia se agaţă de fiecare procent, iar rabotezele se scufundă prin planşee?'
        — Ia loc, tovarăşe Naftanailă, fă-te lejer, dragule! Aţi gîndit profund la cauzele care au dus la prăbuşirea rabotezelor prin tavanul halei de asamblare? O, nu-ţi mai istovi mintea acum... te-am chemat pentru altceva... a venit un ziarist... vrea un interviu hazliu. M-am gîndit că secţia voastră, cu toate lipsurile şi greutăţile, a mai înregistrat şi unele rezultate, hm, ca să zic aşa, notabile! Uite, ai aici întrebările, citiţi-le în colectiv, găsiţi răspunsurile şi aduceţi-le în termen util, hm, dar să fie hazlii, că aşa vrea ziaristul ăla, hm... dar, fie vorba-ntre noi, şi aici directorul coborî vocea, vreau multă seriozitate, dacă nu în formularea răspunsurilor, măcar în cuget...
        — ...şi-n simţire! Vom fi serioşi, dar spirituali, tovarăşe director!
        — Hm, atenţie la întrebări, că-s cu schepsis! Auzi, ce vrea ziaristul ăla: „Dacă aţi avea o comoară, ştiind că toate comorile se-ngroapă, undea-ţi ascunde-o?" Ce părere ai? Eu i-am cerut unele explicaţii, aşa ca de la om la om... mi-a sugerat: „Păi, sub scaunul unui şef oarecare!" Hm! Adică, aflînd subalternii, să înceapă săpăturile! Sau, tot el mai sugera: să fie îngropată undeva, pe Cîmpia Bărăganului, în luna mai. Dăm un anunţ la mica publicitate şi toţi căutătorii de comori vor năvăli în Bărăgan, cu sapele pe umeri. Găsesc — nu găsesc comoara, n-are importanţă: cert rămîne faptul că vom efectua praşila-ntîia în cîteva zile şi fără cheltuieli!"
        — Nu cumva face o aluzie la angajamentul nostru cu munca obştească? murmură, lac de sudoare, inginerul şef Naftanailă.
        — De unde vrei să ştiu eu? Oricum şi-ntrebarea cealaltă e cu dus şi-ntors: „Aţi fost în Sahara? Cum v-a plăcut? Dacă aţi fi din nou, acolo, şi ar veni spre dumneavoastră o cămilă... îi treziţi interesul, iar bestia vă urmăreşte pas cu pas... ce veţi face?" Adică, e clar? Subalternii dumneavoastră au lucrat la şantierul ăla din Sahara, ştiu ei ce-i o cămilă, fireşte! Ea ne dă lapte, păr, ne cară-n spate şi se fotografiază cu tot colectivul în cîrcă, adică pe cocoaşă... Ştiţi voi mai bine, ce naiba!

        Directorul şi-a scufundat iarăşi privirile-n apa piscinei de la parter, iar inginerul şef Naftanailă a dispărut cuprins de friguri.
        — Fraţilor, e jale! Ăla mare, a arătat cu capul spre cabinetul directorului, e pus pe rele! Citiţi şi-o să vedeţi! Cică-s întrebări puse de-un ziarist! Haida-de! Ne ia pe departe, dar la noi nu se prinde: „Recent, am traversat solstiţiul de vară. Aţi fost consultaţi de şefii dumneavoastră în această privinţă? A ţinut cineva cont de părerea dumneavoastră?" Aţi înţeles? Noi trebuie să răspundem cam aşa: „Păi, de părerea noastră nu ţin seama nici cînd este vorba de producţie, darmite dacă sîntem de acord sau nu cu evoluţia planetei în spaţiu!"
        Membrii secţiei s-au privit uimiţi.
        — Sau: „Dacă un tren pleacă din Ploieşti, către Bucureşti, la ora 8 şi 3 minute, circulă cu 72 km/h, staţionează un minut la Periş, întîrzie un sfert de oră la semnal, temperatura — la umbră — este de 23°, umiditatea de 40%, iar în ultimul vagon se află 36 de pasageri, ştiţi cîţi ani are, ce număr poartă la pantofi şi ce culoare preferă nepoata şefului de tren?"
        — Ia te uită la Pafnutie al nostru! Păi, cine m-a pus s-o angajez pe pupăza aia de secretară? Nu el? sare şeful de cadre. Tovarăşe Naftanailă, cu mine nu-i merge, am acoperire... El mi-a dat dispoziţie... Pantofi i-a cumpărat tot el, din Noua Caledonie... şi trusa de manechiură şi alte chestii care, oricît aş vrea, nu pot să mă dezbrac de caracter să le spun aici...

        — Lăsaţi asta! Auziţi: „Dacă aţi primi sarcină să mulgeţi o vacă, vă simţiţi capabili să vă achitaţi onorabil de această tulburătoare misiune? Atenţie: vaca este bălţată, are 323 kg, iar cu doi ani în urmă şi-a luxat un picior!"
        — Vacă n-avem la secţia anexă a întreprinderii! Porci, da! Însă, aici toţi am apreciat preparatele de la cantină, mă refer la porcii cu picioarele luxate, sacrificaţi pentru stare de necesitate! s-a scuzat şeful administraţiei. Ce-ar vrea să mai mulgem?...
        — Fiţi calmi, fraţilor! Uite ce scrie mai departe: „Întîmplător, absolut întîmplător, sînteţi cazaţi la hotel în aceeaşi cameră cu şeful dumneavoastră. Peste noapte, coboară din pat, se urcă pe pervaz, şi — de acolo — , călcînd graţios pe cablul cu fire telefonice, ajunge pe acoperişul clădirii vecine, unde începe să se plimbe copleşit de gînduri. Cum veţi reacţiona în tot acest răstimp?"
        — Bate departe scorpia! oftează doi şefi de birouri. La urma urmei, toţi am mers în delegaţie, iar noaptea am ieşit pe coridoare şi am făcut vizite protocolare fetelor de la protecţia muncii şi C.T.C. Zice că am mers pe acoperişuri aşa, sugestiv, să pricepem că ne-am comportat ca nişte motani în călduri... Care-i substratul, tovarăşe Naftanailă? Ce vrea, frate, de la sufletele noastre?
        — Aici e-aici! şopteşte cu tîlc inginerul şef. Vrea un cap, asta-i! Fiţi atenţi: „Dacă aţi fi comandantul unei nave cosmice, iar echipajul ar fi alcătuit din colegii dumneavoastră, şi v-ar scăpa o şurubelniţă în spaţiul interplanetar, pe care dintre ei l-aţi trimite s-o caute?" E clar: cineva trebuie să zboare! a închis un ochi, semnificativ.
        — Aha!l s-au dumirit cei prezenţi.
        S-au strecurat, spăsiţi, în biroul de la etajul doi.
        — Tovarăşe director, am reflectat profund, cu ascuţit simţ de răspundere: da, noi sîntem vinovaţi că afurisitele alea de raboteze s-au prăbuşit prin tavanul halei de asamblare!
        — Măi, oameni buni, ce-i cu voi, aţi înnebunit? a exclamat directorul şi s-a făcut palid. Acum v-aţi găsit să vorbiţi despre... unde-s răspunsurile hazlii, la întrebările din interviu? Poftim, tovarăşul ziarist a venit după ele...
        În colţ, pe un scaun, îi filtra prin ochelari un ins pirpiriu.
        — Cum, s-a fîstîcit tovarăşul Naftanailă, n-au fost, aşa, întrebări semnificative, puse de dumneavoastră? ...iar după un îndelungat moment de tăcere, s-a adresat, învins, ziaristului: avînd în vedere aluziile dumneavoastră juste, permiteţi-mi să răspund eu la ultima întrebare, aceea cu nava cosmică şi spaţiul interplanetar! Aveţi dreptate, cineva trebuie să zboare!
        Şi-a aranjat cravata, şi-a încheiat nasturii la costum, s-a urcat pe pervazul ferestrei de trei stînjeni şi, ca un Icar, s-a avîntat în spaţiu, către apa cristalină a piscinei.
        — Hei, tovarăşe Naftanailă, unde pleci? Şi de ce prin fereastră? Aici sîntem la etajul doi...
        În urma lui, peste platoul incintei, ecoul i-a mai reverberat cîteva secunde angajamentul exprimat prin dreptul etajului întîi:
        — Zbor să caut şurubelniţa!

(Perpetuum comic ’87, pag. 147)