Mă bucur de această favoare a sorţii, n-aş putea spune prin ce miracol şi din (bună)voia cui. Fapt e că într-o dimineaţă ca toate celelalte, după ce am petrecut încă o noapte cu somn greu şi chinuitor, mă trezesc mai repede decît oricînd şi lumea îmi surîde cu mai multă bucurie chiar din clipa cînd am deschis ochii şi mi-am scuturat de pe pleoape visele prosteşti de om. Momentul e de o atingătoare frumuseţe, menită a-l descrie şi a-l face cunoscut celor ce nu au norocul să-l trăiască niciodată.
Mă ridic repede din pat, alerg la aparatul de radio, dau să-i întorc butoanele spre a afla cîţi nefericiţi au mai căzut, între două radiojurnale, din avioanele lor şi cîte insule au mai fost măturate de taifunul „Mîngîierea", dar mîna transformată în preţioasă labă nu ajunge la aparat şi aparatul rămîne mut. Minune! Mă reped în bucătărie, salonul nostru şi cafeneaua noastră de nechezat, încă dornic să primesc de la nevastă-mea ştirile dimineţii, ale pieţii în special, despre felul cum unul a călcat-o straşnic pe picior şi despre ultimele stiluri olimpice la datul cu cotul, dar pofta de noutăţi se stinge imediat, spulberată de mirosul ademenitor al oaselor de pui depozitate sub aragaz, lumea colorîndu-se pe loc în cele mai fascinante culori. Minune! Mă strecor în camera de baie, să-mi rad barba urîtă şi supărătoare, obiceiul acesta barbar mi se vădeşte de prisos, redescopăr satisfacţia de-a avea blană şi coadă, mă bucur neîntîrziat că mi se oferă posibilitatea de-a face o însemnată economie de timp, de săpun şi de lame tocite. Faţă de imaginea (întrutotul posibilă) a unui cîine gol puşcă, vreau să zic bine ras şi bine indispus, starea îmblănită e de o mie de ori preferabilă, nu mai spun cît de estetică îmi pare! Minune!
— Iar te făcuşi căţel? se miră nevastă-mea, fericită de fericirea cozii mele.
— Iar se făcu javră şi se jevri..., observă soacră-mea vorbind ca de obicei cu mătura.
— Sînt căţel, sînt căţel! strig cît mă ţine gura (botul) şi neîntîrziat mă cer, prin semne cît se poate de simple, afară şi pe la pomi. Minunea minunilor! exclam suplimentar, încîntat că mecanismul schimbării nu s-a defectat şi criza mondială a petrolului n-a afectat procesul tehnologic al metamorfozei.
Primul drum în curte în aer liber, îl fac după ce consum, — parţial vegetarian — doi-trei tei ai parcului, la vechii mei prieteni Bubi Iliescu-Os, critic teatral, şi Lord Bull-Dog, ecolog particular, neglijaţi timp de-atîtea luni.
— Salve, bătrîne! mă întîmpină Bubi.
— Să trăieşti, Potăică! mă îmbrăţişează Lord.
— Ce e nou? mă grăbesc eu să-i întreb, cu limba scoasă de-un cot.
— Totul e ca-n cea mai frumoasă lume din cîte sînt posibile! Numai pisicile se pot plînge: acoperişurile au devenit inaccesibile: prea înalte, domnule!
— Să fie sănătoase! mă grăbesc să zic. E vremea să lase romantismul clarului de lună şi să se-ntoarcă la şoriceii strămoşilor, în subsoluri. E şi mai sănătos.
— Asta era şi părerea noastră, spune Bubi.
Trecem repede la problemele noastre vechi, preferatele. Lord începe:
— De cînd ne-ai lipsit, spune el, am văzut o mulţime de spectacole, rămăsesem în urmă şi mă simţeam într-o penibilă situaţie de infirmitate faţă de Bubi, care mănîncă teatrul ca pe-o slăninuţă. Domnule, Caragiale e savuros. Mă pasionează, mă încîntă. Numai verb şi inteligenţă! Am revăzut recent „Noaptea furtunoasă". Splendid! Satisfacţiile artistice sînt atît de intense, că îi iert că nu pune pe scenă mese cu bucate abundente, ca alţi autori. E o scăpare pe care i-o trec cu vederea, meritele întrec scăderile.
— Nu sînt scăderi absolute, intervine Bubi. Dacă nu-s etalate pe scenă, bucatele gustoase se bănuiesc în culise. Universul lui Caragiale e unul saturat de arome tari, ameţitoare, cuceritoare. Un univers al bucătăriilor, domnule! Nu sînt în tot teatrul mondial atîtea promisiuni certe, toţi eroii salivează abundent şi e de presupus că fiecare îsi va primi la sfîrşit osul meritat.
— Un studiu recent reconsideră povestea aia cu Bubico, continuă Lord. Putem deduce că nici atunci cînd Caragiale a apărut crud, el nu a fost în realitate rău: lansarea pe fereastră a confratelui a fost un gest nobil: trenul în care se aflau personajele cunoscute trecea pe lîngă un canton şi-acolo se serba o cumetrie. Oase dintre cele mai alese, necunoscute de bietul căţel, crescut la oraş, cu ceaiuri plafar şi vitamine apicole... Se dă ca sigur că Bubico s-a simţit atît de bine la petrecere, că n-a mai vrut să audă de stăpîna lui... Mai ales că a doua zi se programase la canton o nuntă, iar a treia zi un parastas... Trai pe vătrai, stimabile!...
— Şi „Noaptea furtunoasă" cum a fost? am readus eu discuţia la subiectul cu care începusem.
— Cum spusei: splendidă. Dar revederea ei mi-a adus în actualitate o problemă neliniştitoare a comediei în general. Iată, tocmai despre asta vorbeam înainte de venirea ta, cu amicul Lord. Domnule, oamenii nu ştiu să guste comedia! E o realitate. Pe scenă se petrec o mulţime de drăcovenii, unele mai spirituale decît altele, situaţii comice de tot hazul, dialoguri spumoase şi pline de nerv. Iar ei, oamenii, ce crezi că fac? În loc să se bucure şi să dea din coadă, rînjesc!
Rînjesc şi îşi arată dinţii, domnule! E uluitor!
— Pe dracu! am exclamat eu. Cine s-ar fi gîndit...
— Parol! Fenomenul e general, n-am văzut un singur spectator care să reacţioneze altfel.
— Stau mărturie, spune Bubi. Urmăreşti o comedie. Acolo se biciuieşte necinstea, se dă peste bot apucăturilor retrograde... Spectatorul, în loc să se indigneze de mizeria vecinului de scaun, ştiut de la tarabă ca un afacerist ordinar, îşi arată colţii (oamenii au doar patru canini, ca vai de ei, nu ca noi, numai canini pe toate părţile), împotriva unei nevinovate blonde aflate la balcon! Comportare în întregime aberantă...
— Să-nebuneşti, nu altceva!
— Mă aflam deunăzi într-o familie, în mijlocul unor prieteni. Pe ecranul televizorului au ieşit genialii Stan şi Bran, cei mai buni prieteni ai cîinilor din cîţi cunosc... Făceau nişte drăcovenii de-ţi obosea coada de bucurie... Cînd ochii mi-au fugit nu ştiu cum spre chipurile celor ce priveau ecranul, să-ţi vie rău, nu alta: Ionescu îi arăta colţii lui Georgescu, Mateescu mîrîia la Frăsinescu, Panaitescu stătea să-l sfîşie pe Postelnicu... Dar ştii cum? Cu buzele desfăcute gata să muşte, cu icnete pline de duşmănie adevărată... Mi se făcuse frică mie, cît sînt eu de fioros...
— Şi dacă ar fi fost numai colţii... Dar indivizii îşi mai agitau şi labele, se ciuceau a pîndă, te treceau fiorii văzîndu-i cît de aprigi se făcuseră.
— Eu presupun că asta e o modă. O modă trecătoare. Am văzut într-o vitrină, la fotograf, tinerii rînjind la fel, gata să sară la beregată.
— Ştiu eu? Eu cred că obiceiul e foarte vechi. Fapt e că ideile morale ale comediilor, oricît de sublime ar fi, nu îmblînzesc cu nimic moravurile oamenilor... Ba aş îndrăzni să afirm că dimpotrivă; le aţîţă instinctele şi poftele spurcate. Altfel cum îţi explici că de peste două mii de ani, de cînd se scriu şi se joacă comedii, omul continuă să facă războaie?... Colţii, cu tehnica modernă, s-au perfecţionat, se poartă acum metalul şi tocătoarea din plastic.
M-am înapoiat acasă destul de abătut. Observaţiile prietenilor mă aruncaseră într-o tristă dispoziţie. Şi eu care intenţionam ca, timp de cîteva zile cît mi se permitea să fiu cîine, să frecventez teatrele...
— Nu te mai simţi bine, ca-nainte, în piele de cîine... mi-a spus soţia mîngîindu-mi blana. Hai, alungă-ţi gîndurile urîte! Eşti un căţel încă tînăr, ai o mutriţă de tot hazul...
Nu mă putea înveseli, mai ales că, mîngîindu-mă, consoarta mea îşi însoţea cuvintele cu strălucirea colţilor de viplă, o proteză mai aprigă decît toate armele.
(Perpetuum comic ’84, pag. 17)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu