Nu s-ar putea zice că îi este devotată şefului. Dimpotrivă. Are destule motive să nu-l supere. Cu vechiul şef, ei, da, era altceva. Delicat şi preocupat de lucruri mari lăsase pe mîna ei, deşi flască, viguroasă totuşi, problemele mici. Aşa că, în momentele cînd era persecutată de o „criză de autoritate", se mai despovăra aruncîndu-se — cu vorbe aluzive, ori violente, după caz — asupra cîte unui subaltern ce se ştia cu musca pe căciulă. Cu Şefu’ nou lucrurile se schimbaseră. Nu avea de unde să-l prindă, cum să-l înţeleagă. Tot timpul în biroul lui se adunau tot felul de ingineri, de maiştri, de tehnicieni cu planşe, machete, „cu tot felul de şuruburi, dragă!". Obişnuia Şefu’ să-şi invite singur subalternii, renunţînd la serviciile tovarăşei Bulbuc, ceea ce o punea în imposibilitatea de a înţelege. Era ca şi cum din rotiţele numeroase ale unui ceas una fusese oprită fără ca acesta să înceteze să meargă. Dar mai ales o ofusca modul distant, rece al noului şef. Semne mari de nedumerire, exclamaţii de revoltă puteau fi citite, dacă erai atent, pe faţa tovarăşei Bulbuc. Nici măcar nu-şi mai disimula nemulţumirile. „Dacă are ceva cu mine, dragă, să-mi spună", se confesa ea pînă şi femeii de serviciu care, înţeleaptă şi stăpînă pe mătura ei, dădea din umeri indiferentă.
Ce mai, tovarăşa Bulbuc trăia o dramă existenţială.
...Acestea toate se întîmplau cu cîteva săptămîni în urmă, cînd, în această stare de spirit, a găsit-o întîmplarea ce va urma şi, după cum veţi vedea, norocul i-a surîs. Căci tovarăşa Bulbuc a întrezărit, dintr-o dată, o rază de speranţă, de lumină.
Despre ce rază de lumină e vorba? Doar peste cîteva clipe de la cele ce vi le-am înfăţişat pînă acum, surprinzînd-o în teribila stare de nelinişte, ori mai degrabă de nemulţumire, a năvălit în birou un tip cam straniu. Deşi cu experienţa detectării profesiilor celor ce-i intrau în birou (cît de sigură era ea cînd cel ce se prezenta era un şef de la centru ori un contabil din corpul de control, ori un solicitant din altă întreprindere!; avea un simţ, un fler al intuirii, înainte de a şi le declina, a răspunderilor, funcţiilor celor ce-i intrau în birou de uimea pe toată lumea), de data aceasta nu ştia de unde să-l ia şi unde să-l aşeze pe tip. Avea un aer de om neatent la cele ce se întîmplă în preajmă-i. Ceva prea multă nonşalanţă pentru un om aşezat, serios. Nici măcar nu s-a recomandat. A întrebat-o sec: „Şefu’ e aici?" „Nu... este... deocamdată", a răspuns ea, în cascade, dintr-un reflex bine disciplinat. Adică un „nu" categoric, apoi un „este" care putea să fie şi verb ce continua negaţia dar şi verb ce spunea adevărul, şi un „deocamdată" rostit pentru orice eventualitate. Numai că tipul, bizar personaj, s-a grăbit să adauge: „Bine, înţeleg, om ocupat. I-am adus asta!" Şi i-a aruncat pe birou un plic pe care nu scria nimic, absolut nimic, ceea ce a intrigat-o şi mai mult pe experimentata tovarăşă Bulbuc.
Eh, cîtă psihologie trebuie să cunoşti ca să poţi descrie ce s-a întîmplat în sufletul tovarăşei Bulbuc!? Nu mă voi hazarda la a descrie dilemele pe care a trebuit să le parcurgă sufletul ei zbuciumat. Vă voi spune doar că la sfîrşitul tulburătoarelor lupte, se înţelege lăuntrice, ce le-a purtat, roasă de curiozitate, intrigată de faptul că pe plic nu scria absolut nimic, dar absolut nimic, tovarăşa Bulbuc a purces, cu graţie, la deslipirea lui. Spre dezamăgirea ei, în plic era doar o simplă carte. A fotografiat dintr-o privire titlul cărţii, pe care l-a şi uitat în clipa în care a ajuns la ultima literă a lui, deşi, să o recunoaştem, nu era prea lung. Şi a cutezat, dintr-un reflex profesional desigur, să o deschidă la prima pagină. Ca să nu vorbim cu păcat trebuie să recunoaştem că, din cînd în cînd, rar e drept, tovarăşa Bulbuc mai citea sau mai începea să citească şi cîte o carte pe care — cîte impedimente nu sînt pe lume! — nu izbutea aproape niciodată să o ducă la bun sfîrşit. Ochii i s-au micşorat dintr-o dată, privirile au fulgerat o curiozitate cînd, pe prima pagină, a descoperit cîteva rînduri în care a întrezărit, în fapt, raza de lumină. A citit de cîteva ori acele puţine cuvinte. Le-a memorat, presimţind că, în sfîrşit, fără să o ştie, acel personaj ciudat, acel derbedeu zăpăcit, cum îl etichetase fără ezitare, îi aducea un ajutor posibil pentru momentul cînd îi va fi mai greu. Căci, ce a citit cu plăcere, cu bucurie, cu speranţă tovarăşa Bulbuc?: „Lui Bubi Iovan (adică, şefului!) din partea celui cu care am iubit împreună Palmyra". „Vasăzică aşa, Şefu’, — şi-a zis tovarăşa Bulbuc! Faci pe sfîntu’, pe incoruptibilul şi cînd colo uite cine-mi eşti!"
Satisfăcută, tovarăşa Bulbuc, a introdus din nou cartea în plic şi l-a lipit de să juri că nici n-a fost atins.
...Numai că, neştiind toate aceste lucruri, tovarăşul Bubi a continuat să-şi ostracizeze secretara. Mereu îl nemulţumea cîte ceva. Şi, ca să nu vorbim cu păcat, trebuie să recunoaştem că avea şi motive. Dar, din respect pentru tovarăşa Bulbuc, nu-i vom destăinui aici toate „calităţile" pentru care n-o înghiţea şeful... N-o-nghiţea, n-o-nghiţea, numai că acum, nu-i aşa, situaţia se schimbase. Adică îl avea ea la mînă pe Şefu’. Îi cunoştea un secret! Şi ce secret! Iar dacă n-o să-i lase zilele-n pace atunci nici ea — că doar nu-i o adormită! nu va renunţa la a se folosi de secret.
Pe scurt, în săptămînile următoare s-au întîmplat mai multe lucruri. Într-o seară... o voce mieroasă, cumsecade, a sunat la telefonul familiei Iovan. Vă imaginaţi...
— Alo! Doamna Iovan?... O femeie care vă doreşte binele vrea să vă roage să aveţi grijă. Ştiu că dumneavoastră sînteţi o femeie deosebită. Şi soţul dumneavoastră este o mare capacitate, dar să aveţi grijă... N-aş vrea ca una, Palmira, să vă strice viaţa. Aveţi şi dumneavoastră rostul dumneavoastră, televizorul dumneavoastră. Ştiu că aţi muncit...
Şi aşa mai departe... Şi aşa mai departe...
Dar nu s-a mulţumit cu atît. Ştiind că odată ce-ai pornit să clarifici un lucru, să te baţi pentru un principiu moral, apoi trebuie să o faci pînă la capăt, tovarăşa Bulbuc a făcut ca în nu prea mult timp o scrisoare să ajungă „sus", la centrală. O scrisoare din care se putea desprinde că tovarăşul Iovan, ce-i drept specialist bun, îşi neglijează îndatoririle morale, adică familia, se poartă rău cu subalternii pentru că i-a încîlcit minţile o neisprăvită, una care îşi pierde vremea în baruri, una, Palmira. Şi că un grup de tovarăşi cinstiţi, care vor să-l apere pe tovarăşul Iovan, cer să se facă ceva pentru a-l întoarce de pe acest drum periculos. Ba, mai mult, scria tovarăşa Bulbuc în respectiva anonimă, individa nici nu este credincioasă tovarăşului Iovan, pentru că ea s-a mai iubit şi cu alţii, chiar cu unul, unul cam zăpăcit, unul cam pierde-vară cu care tovarăşul Iovan a avut şi o discuţie. Pentru că împreună au iubit-o pe Palmira asta.
...Aşa că lucrurile au început, dintr-o dată, să ia proporţii, să nască tot felul de tulburări.
Într-o dimineaţă, — da, dimineţile acelea în care tot timpul tovarăşa Bulbuc stătea cu ochii aţintiţi spre uşă — a intrat, în sfîrşit, în biroul său un cetăţean înalt, cu mustaţă, cu trei pixuri agăţate la buzunarul de sus al hainei, cu o servietă uriaşă, deşi nu tocmai nouă. S-a recomandat ca venind din partea centralei. Pentru o clipă ochii tovarăşei Bulbuc s-au luminat a bucurie. Dar numai pentru o clipă. Căci luminiţa aţipi repede şi o privire placidă se îndreptă către musafir.
— Doriţi să intraţi la Şefu’? — întrebă ea.
— Nu!, îi răspunse acesta. Aş vrea mai întîi să stau de vorbă cu cîţiva oameni din întreprindere.
— Bine, dar trebuie să ştie Şefu’!
— Nu-i neapărată nevoie să ştie!, adăugă musafirul cu o voce profesional secretoasă.
„Asta e! — îşi zise în gînd. A ajuns scrisoarea."
Şi completă cu voce timidă, nesigură:
— „Păi, dacă vă interesează unele probleme din colectivul nostru eu sînt veche în colectiv, cunosc pe toată lumea. Vă pot fi şi eu de folos sau, cum doriţi", — dădu ea un pas înapoi.
Omul se dezlegă şi îi mărturisi că ar vrea să cunoască atmosfera din colectiv, atitudinea directorului faţă de subalterni etc., etc.
— Atmosfera e bună, tovarăşu’ — rosti, sentenţios, tovarăşa Bulbuc. Chiar foarte bună. Colectivul nostru e un colectiv sănătos închegat, moral.
— Dar directorul? — picură cuvintele musafirul.
— Şi tovarăşul director — se grăbi tovarăşa Bulbuc — este un element capabil, tînăr, inteligent, muncitor, cu putere de muncă. Se spune că în viaţa de familie ar fi nu tocmai fericit, că... dar te poţi lua după gura lumii? Şi n-ar fi bine să se distrugă un om pentru o întîmplare nefericită.
— Auzi, tovarăşă, te văd femeie serioasă. Spune-mi, una, Palmira, nu vine pe aici?
— Eu n-am văzut-o, da’ poate-o veni. Şefu’ stă pînă tîrziu. Eu am casă grea, nu pot să-l păzesc. Da’ mai întrebaţi şi dumneavoastră că vă văd om serios, cu experienţă, apăsă ea pe ultimul cuvînt.
...Şi, aşa cum se rostogoleşte bulgărele mic de zăpadă pînă devine ditamai muntele, aşa s-au rostogolit cercetările. E drept, nimic cert nu s-a ales în carneţelul musafirului de la centru. Dar telefonul fără fir al zvonurilor a început să funcţioneze. Îl întreţinea cu artă — şi ce artă! —, desigur, tovarăşa Bulbuc. Aşa că, fără a se şti de unde, în lume s-a aflat cum că Şefu’ e în mari cercetări, că s-a încurcat cu una, Palmira, care-i o... poamă bună. Vreo cîţiva care nu prea aveau motivele lor, au lăsat să se înţeleagă că ei ar şti ceva, că e o poveste mai veche, că de aia a fost mutat Şefu’ aici, la ei, dar se vede că n-a tras toate concluziile şi perseverează.
Şi aşa a apărut în privirile unor oameni un fel de nouă atitudine, un fel nou de a-l cerceta, pe care, fiind prea ocupat, Şefu’ nu s-a gîndit să încerce să şi-l explice. Chiar şi în privirea soţiei, întîrziind mai mult ca de obicei asupra lui, i s-a părut a întrezări ceva. Dar a pus totul pe seama faptului că-l compătimea pentru prea multele ore de muncă, deşi modul în care îi cerceta gulerele cămăşii, în care i se apropia de haine, căutînd în a afla în ele parfumuri străine, ar fi putut să fie un semnal de alarmă. Numai că soţia nu putea să pună totul pe seama unui telefon şi nu vroia să strice liniştea casei pentru atîta. Ori poate vroia să-şi adune argumente pentru o discuţie serioasă, decisivă. Niciodată nu pot fi înţelese intenţiile soţiilor. Sufletul lor este mai complicat ca labirintul din Knosos.
Numai cînd i s-a cerut să dea o declaraţie în legătură cu relaţiile extra-conjugale, Şeful s-a revoltat. Tovarăşa Bulbuc a avut parte să asiste la revolta şefului. Nu chiar lîngă, dar în imediata apropiere. L-a auzit strigînd la musafirul cu care v-am făcut cunoştinţă cu cîteva rînduri mai înainte. Striga la musafir fără pic de reţinere: „Sînteţi nişte neisprăviţi! Vă luaţi după tot felul de vorbe! Ieşi afară! Ieşi afară!"
Şi tovarăşa Bulbuc n-ar putea spune nici pînă în ziua de azi dacă Şeful s-a limitat doar la a-l alunga cu vorbe pe musafir. Dar ce poate spune sigur, după cum declară cui vrea s-o asculte, este că musafirul a ieşit precipitat din birou, trăgîndu-şi după el servieta nu tocmai nouă şi rostind din mers: „Ai auzit, tovarăşa... Ai văzut, tovarăşa... M-a bruscat tovarăşul!"
Numai că tovarăşa Bulbuc, fără să o trădeze prin ceva, era în culmea fericirii. I-o făcuse Şefului!
Şef care, liniştit, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, a învăluit-o doar peste cîteva minute cu o privire calmă şi — stupoare! — a început să i se confeseze:
— Auzi, dumneata, tovarăşa Bulbuc, să mă suspecteze pe mine de viaţă dublă?! Ce zici de asta?!
— E’, nu se poate, cum aşa? — a sărit, viu revoltată, tovarăşa Bulbuc. Tocmai pe dumneavoastră?!
— Da, pe mine! Şi auzi cu cine? Cu una, Palmira. Dumneata ai auzit de Palmira?!
Tovarăşa Bulbuc a roşit toată. Şi-a perdeluit ochii cu genele într-un gest de mironosiţă întîrziată şi a mărturisit:
— Nu, mă scuzaţi, tovarăşu’, eu n-am auzit de Palmira.
— Poate, totuşi, ai auzit cumva, tovarăşa Bulbuc, şi nu ştiu eu? — a perseverat şeful, cu blîndeţe, în timp ce tovarăşa Bulbuc simţea că-şi pierde siguranţa. Din glas şi din suflet.
Răspunsul ei continua totuşi să se agaţe de odgoanele consecvenţei: „Nu şi nu, n-a auzit."
Atunci, după multe asemenea nu-uri, pînă departe în hala întreprinderii, s-a auzit răgetul Şefului:
— Ba, ai auzit, tovarăşa Bulbuc! De mîine să nu te mai prind aici! Ieşi afară!
Şi, întorcîndu-se, a rostit nişte vorbe care o vor nelinişti pînă la pensie pe tovarăşa Bulbuc:
— Palmyra-i un oraş, nefericito!
Ultimul cuvînt, treacă-meargă, i-l mai putea ierta. Dar nu-şi va putea ierta „lapsusul geografic". Căci tovarăşa Bulbuc, nu-i aşa, se considera o tovarăşă cultă. Cunoştea la perfecţie toate secţiile şi citea frecvent toate almanahurile. Şi de iarnă şi de vară.
...Le citea şi acum. Dar cu alţi ochi şi cu alte sentimente. Şi în altă parte. Că Şefu’...
(Perpetuum comic ’84, pag. 22)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu