Un specialist în pulberi metalice, profesorul Vintilă Vintilescu, lucrează îndîrjit la noua sa carte. În domeniul acesta, al pulberilor metalice, profesorul e o somitate şi dacă există în lume zece oameni care ştiu totul despre cataliza compuşilor prăfoşi de nichel, Vintilă Vintilescu e, neîndoios, unul din ei.
Specializarea într-un domeniu — în acela al compuşilor prăfoşi de nichel, spre exemplu — prezintă avantajul că, studiind critic opera celorlalţi specialişti — aici în număr de nouă — poţi să produci o carte cu un conţinut revoluţionar. Un dezavantaj ar fi că ceilalţi nouă procedează la fel. Soluţia e una singură: să te grăbeşti.
Instalat de cîteva ceasuri la biroul lui de acasă, profesorul încheie grăbit capitolul ultim. „În condiţiile unor temperaturi subliminare, scrie Vintilă Vintilescu, departe de tot ce se întîmplă în jurul său, hipermanganatul de nichel bivalent prezintă unele calităţi de aderenţă ce-l fac compatibil cu realizarea aliajelor cu indice de fiabilitate mare...". Şi aşa mai departe.
În apartamentul familiei Vintilescu, se mai grăbeşte o persoană. E Ana, fetiţa profesorului, elevă în clasa întîi. Afară e întuneric, în curînd trebuie să sosească şi mama, specialistul condamnă, în cîteva fraze bine simţite, recalcitranţa tehnologiilor la soluţiile radicale, iar Ana, încă îmbujorată de la joacă, silabiseşte cu multă convingere lecţia „rî": Ada are mere. Mara are mure. Mira are rame. Rada are rodii. Riri are rude. Ridi are rorii. Rama are dara. Ada are rime. Rida are rodii."
Existenţa fiecăruia e şi o chestiune de destin. Dacă zodiacele îţi lasă o şansă chiar şi la conjuncţia a două planete potrivnice, abecedarele nu-ţi dau nici una. Cînd te cheamă Mara sau Rica sau Riri, trebuie să te resemnezi să te îndopi cu mere şi cu mure, să aduni rame, ca maniacii ăia bătrîni, după moartea cărora găseşti un pod plin cu rame, să faci rime şi mire şi, în general vorbind, să te mulţumeşti cu puţin.
— ...Rica, repetă de zor Ana, are carie.
— Oh, spune profesorul cu un ton complezent, ce citeşti tu acolo? Cine-i Rica?
— Nu ştiu, răspunde Ana, şi ochelarii cu multe dioptrii îi accentuează expresia naivă şi preocupată. Cine să fie, o fată din abecedar.
„Dar e îngrozitor, cugetă profesorul consumat mai mult de problema fiabilităţii aliajelor de nichel decît de caria Ricăi. E pur şi simplu inadmisibil. Trebuie dusă la un doctor, cariile la copii sînt tare păcătoase". Şi, din pagina acoperită cu un scris egal şi sigur, de specialist, se iveşte parcă imaginea lui Radu, colegul de catedră, un individ cu nări mari, cu dinţi rari, roşi de carii, un om rău, dur, ridat şi plin de păr, un ratat, dar cu rude te miri unde.
— Rada, citeşte sacadat fetiţa, are rune. Rara are mare. Nana are rana. Nina are nuca.
Vintilă Vintilescu se ridică sesizat de la birou şi ia în mînă abecedarul.
— Da, conchide el confuz, Rica are carie.
Lecţia e ilustrată şi specialistul în pulberi metalice se pătrunde de o seamă de adevăruri despre care, judecînd după mirarea întipărită pe faţa sa, e limpede că n-a avut cunoştinţa. Din desen, rezultă că Rica e perfect indiferentă la starea danturii sale. Într-o mînă are o ramă, în cealaltă un pacheţel. Probabil mure sau rodii. Cartea comunică numai realităţi incontestabile. Nu e nici un dubiu, de pildă, că Toma e cu tata. În ilustraţie se vede un copil, Toma, şi un bărbat. Fără îndoială, tata.
— Tică e cu mama, citeşte mai departe specialistul în pulberi metalice. Nicu e cu Lili. Didi e cu Rada. Aura e mare.
Mirarea lui Vintilă Vintilescu e lipsită de obiect. Viaţa, în abecedare, e întotdeauna mai complexă decît pare la prima vedere. Rica are toate motivele să arate apatică. Adevărul e că pe Rica n-o supără dinţii. „Rica are carie?" se întreabă cartea, şi întrebarea capătă pe loc un răspuns absolut lămuritor: „Nu, păpuşa are carie". E nevoie de multă perspicacitate ca să realizezi pe chipul placid al Ricăi o undă de nemulţumire.
Profesorul citeşte abecedarul din scoarţă în scoarţă, stingherit cîteodată de ambiguitatea cu iz freudian a unor propoziţii simple — Onica are ouă — marcat de bunăvoinţa gravă cu care Ana îl aşteaptă să încheie.
— „Copiii mănîncă pîine", silabiseşte Vintilă Vintilescu cu grija de a nu sări vreo literă. „Pîrvu se îneacă. Pîrvule, mănîncă încet!"
„E logic, socoteşte profesorul, Pîrvu nu poate să mestece. Pîrvu are carii. Pîrvu a mîncat prea multe mure şi rodii şi are carii. Săracu’ Pîrvu! toată viaţa a fost singur. Cînd eşti singur, nu-ţi mai pasă ce mănînci şi cum mesteci. Nelu e cu Lili, Gigi e cu Riri, Nina e cu Dodi, Toma e cu Mira. Aura nu-i cu nimeni, e drept, dar cel puţin pleacă la mare; Aura a fost întotdeauna o excentrică; religia ei e nudismul, are deci o preocupare. Dar Pîrvu? Niciuna. El cu ramele, cu runele, cu rimele. Măcar dacă ar fi şi el cu Geta. Numai că Geta e deşteaptă. Ea e cu Bebe. Bebe nu-i ca Pîrvu. Bebe se descurcă. Bebe şi-a dat doctoratul în compuşii trivalenţi ai fierului, deşi habar n-are cum e cu trivalenţa fierului. Lui Bebe i-au mers toate. Cînd eşti la „bî", viaţa e plină de avantaje. Ce mai, ai de toate şi fără să mişti un deget. Bebe are nucă, are mere, Bebe e cînd cu Nina, cînd cu Onica. Pe Bebe îl cunosc toţi, a pornit-o devreme, şi-a făcut relaţii, a ştiut să cumpere rame ieftin, cînd le scăzuse preţul, şi să le vîndă scump, cînd au ajuns la preţ. La fel şi cu rodiile. Se compară Pîrvu cu Bebe?"
(Perpetuum comic ’84, pag. 15)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu