Soţul şi căţelul

         „La telefon postul de poliţie 32”. „Alo, este vorba de soţul meu. Luni seara a plecat să scoată căţeluşul la aer şi să facă o mică plimbare, şi astăzi este vineri...". „Încă nu s-a întors?" „Nu... Şi ce mă deranjează mai mult este că în seara asta sîntem invitaţi. Este lipsă de atenţie din partea lui să mă pună într-o asemenea situaţie!". „Dacă vreţi să începem cercetările trebuie să ne daţi cîteva date despre soţul dumneavoastră. Puteţi să ni-l descrieţi exact?". „Bineînţeles!". „Vîrsta?". „Nu se poate să fiţi atît de indiscret. Arăt foarte bine şi trebuie să vă mulţumiţi cu atît...". „Am întrebat vîrsta soţului!". „A, da. Are 47 de ani. Nu, staţi puţin... cred că acesta este numărul de la cămaşă. Sau de la pantofi?". „În ce an s-a născut?". „În 1817". „În ce an? Ce tot spuneţi?". „1718 am vrut să spun. Vai, şi aceasta este pe dos. La cifre mă încurc mereu. Am vrut să spun 1918. În orice caz era ceva cu o mie nouă sute şi ceva". „Înălţimea?". „Este înalt, puteţi să mă credeţi!". „Îmi puteţi spune aceasta în centimetri?". „Un moment. Deci ajungea cu mîna la cărţile din raftul de sus al bibliotecii. Staţi puţin să măsor cîţi centimetri sînt... o secundă!". „Alo, ascultaţi-mă, alo!". „Alo, soţul meu are 232 cm cînd stă în vîrful picioarelor şi întinde braţul drept, cît poate el de mult!". „Culoarea ochilor?". „Albaştri. Albaştri strălucitori. Dar nu sînt chiar sigură. Am spus cenuşii? Culoarea şoarecelui, dar nici gri închis, nici gri deschis, ci o culoare intermediară între bleu-gri sau gri-bleu". „Culoarea părului?". „Îmi scoateţi sufletul cu atîtea întrebări. Doar nu-mi puteţi cere să cunosc toate amănuntele la un bărbat. Dacă eşti căsătorit de atîta timp nu-l mai priveşti foarte atent. E blond închis. Culoarea este schimbătoare." „Are cicatrice sau semne particulare?". „Cicatrice? Credeţi că s-ar fi duelat pentru mine?". „Cum era îmbrăcat cînd l-aţi văzut ultima dată?". „Ştiam că-mi veţi pune această întrebare, da a fost atît de neaşteptat. Stăteam cu prietena mea şi ne beam cafeaua. El s-a sculat brusc şi mi-a spus: Mă duc cu Hannibal puţin la aer — şi a plecat. Cine-şi închipuia că şi-a luat pe el un palton din păr de cămilă şi avea în fiecare mînă cîte un geamantan mare. Acum mi-aduc aminte. Purta un costum bleumarin şi o pălărie gri închis. Of, scrieţi simplu că purta un palton şi două geamantane de piele maro...". „Aţi spus geamantane maro de piele?". „Da, geamantanele sînt de obicei maro, dar nu puteţi să-mi cereţi să reţin exact culoarea!". „Aţi spus că a plecat cu căţelul dumneavoastră. Puteţi să descrieţi cel puţin animalul mai exact!". „Pe dragul, iubitul şi dulcele Hannibal? Asta ar mai lipsi, să nu ştiu să-l descriu. A fost cel mai drăguţ pechinez pe care vi-l puteţi închipui, cu o pată albă deasupra ochiului stîng, greutatea 3,380 kg, lungimea de la botişor pînă la vîrful codiţei este de 37 cm, blana este maronie spre negru, ochii căprui, sinceri, franjurile urechii drepte sînt mai lungi cu un centimetru şi jumătate decît cele ale urechii stîngi. La 27 noiembrie împlineşte 2 ani. Semne particulare: un neg minuscul pe lăbuţa dreaptă din faţă. La gît purta o zgardă verde, culoarea măslinei, din piele de aligator, cu catarama de argint, un clopoţel de argint în miniatură pe care erau gravate iniţialele P.B. şi o panglică roşie. Slavă Domnului, s-a întors încă în aceeaşi seară, însă soţul meu nu s-a întors nici pînă astăzi, şi acum sîntem invitaţi şi în nici un caz nu mă pot duce singură... iar el m-a lăsat baltă!".

În româneşte de KETY TAUB

(Perpetuum comic ’86, pag. 209)

Vezi toată postarea

O fată periculoasă

         Rudi era vînzător într-o băcănie. De la ora opt dimineaţa şi pînă seara la şase era în magazin. Împacheta cafea, aducea praf de curăţat, fulgi de ovăz sau batoane de vanilie din rafturi şi încasa banii.
        Viaţa lui se desfăşura fără surprize, ceea ce-i convenea, fiindcă prefera surprizele la cinematograf.
        „Trebuie să existe şi oameni care cîntăresc stafide" îşi zicea el, urmărind cum treceau una după alta zilele, cu o oarecare monotonie.
        Cu toate acestea avea şi clipe agitate, dar de ele se îngrijea prietena lui, Gerda. Ea era fiica unui fabricant înstărit de siropuri, posesorul unei vile la marginea oraşului. Fiindcă citea prea multe romane poliţiste, Gerda îi îngrijora pe părinţi.
        Într-o zi, Rudi îi zise prietenei sale:
        — Deseară, cînd te conduc acasă, îl voi întreba pe tatăl tău dacă ne putem căsători.
        — Eşti nebun? reacţionă Gerda. Crezi că tata îşi va da fiica de soţie unui îmblînzitor de heringi?
        — Poate se bucură dacă scapă de tine. Se spune că îţi tiranizezi părinţii.
        Gerda clătină din cap.
        — Am o idee! strigă ea. Răpeşte-mă!
        Rudi era însă un bărbat serios. Propunerea i se păru pur şi simplu absurdă. Dar Gerda insista:
        — Te aştept în noaptea asta la ora două, zise ea. Adu şi o scară şi ajută-mă şi la transportul valizelor. Îţi vei găsi tu undeva un servici şi eu voi solicita un rol principal într-un film.
        Privirile lui Rudi alunecau triste peste rafturile cu praf de curăţat, bere şi ceară de parchet. Ar fi vrut să-i spună Gerdei că nu se poate despărţi de băcănie, dar îi lipsea curajul.
        La ora fixată se înfiinţă în grădină şi rezemă scara de balcon.
        — Vin imediat, îi şopti şi îi dădu primul geamantan prin fereastră. Nu face zgomot, îi mai zise, dată te prinde tata eşti bun de dus la spital.
        Totul merse bine. Însă cînd traseră poarta de la grădină după ei, auziră deodată un zgomot dinspre vestibul şi în clipa următoare apăru tatăl Gerdei în cămaşă de noapte.
        Cei doi fugari se opriră ca loviţi de trăsnet cînd văzură că bătrînul domn bătea cu putere un par în grădină. Prinse de el o placă şi dispăru din nou în casă.
        În lumina lunii se apropiară şovăitori dar curioşi şi citiră anunţul: „Cameră însorită, orientată spre sud, de închiriat, urgent!"

În româneşte de KETTI TAUB

(Perpetuum comic ’85, pag. 237)

Vezi toată postarea