Balada lui Ilie de la sculărie

după o anecdotă cunoscută

Cică-ntr-o uzină dintr-un mic oraş 
a venit un lider din străinătate, 
gazdele cu dînsul se purtau gingaş, 
ca să-i intre-n voie, le făceau pe toate.

Vizitînd străinul secţiile lor, 
s-a oprit deodată şi cu bucurie 
arătă spre-un simplu, vîrstnic muncitor: 
Ăsta nu-i Ilie de la Sculărie?

Iar oficialii tare s-au mirat 
de această faptă, totuşi, peste poate, 
şi l-au pus pe listă neîntîrziat 
ca să plece grabnic în străinătate.

A ajuns la Roma c-un autobuz, 
după ce un vameş, fir-ar el să fie, 
fără ezitare cică le-ar fi spus: 
Ăsta nu-i Ilie de la Sculărie?

Iar la Roma, papa însuşi i-a primit, 
i-a tratat amabil cu-un pahar de apă 
şi era şi dînsul parcă fîstîcit, 
neştiind-o totuşi de unde s-o-nceapă.

Dar ca orice papă, a găsit un drum 
şi pe unul gureş, vocea lui mlădie, 
l-a-ntrebat cu-n tandru scîrţîit postum: 
Dînsul nu-i Ilie de la Sculărie?

Observînd acestea, cei îndrituiţi, 
care mersul lumii zilnic îl veghează, 
s-au simţit datornici, lui Ilie, bliţ 
să-i organizeze şi o mică pază.

Cînd erau la papa, Doamne, ce necaz, 
unul dintre paznici leşină afară, 
medicii de gardă îl făcură treaz 
şi motivul bolii toţi îl căutară.

„Poţi cumva şi nouă tu să ne explici 
cauza din care ai căzut în luptă?" 
„Domnilor, v-aş spune: cum stăteam aici, 
încordat în veghea asta ne-ntreruptă,

A trecut regina Angliei pe aci, 
cu-o suită mare şi cu protocoale, 
m-am retras în umbră, spre-a nu stingheri 
şi-am simţit genunchii cum îmi pică moale.

Cînd am auzit-o cu cît interes 
îşi întreaba Curtea că ar vrea să ştie 
cine-i bătrînelul purtător de fes 
de lîngă Ilie de la Sculărie".

21 august 1988,
Baia-Mare - Ciucea

(Perpetuum comic ’89, pag. 48)

Vezi toată postarea

Vizitele

        O zi de miercuri de vară, un vînt uşor răcoros care aminteşte de anotimpurile mai puţin încinse. N., angajat administrativ al unei intreprinderi oarecare, se bucură de o zi liberă neprevăzută, rezultată din munca suplimentară dintr-o noapte de sfîrşit de trimestru şi se decide, aşa, dintr-o dată, să-şi ducă toată familia în vizită la Z., vechi prieten din timpurile studenţiei. Se vizitează unii pe alţii cel mult o dată pe an, anunţîndu-se din timp, dar acuma N. nici nu-şi mai aduce aminte al cui e rîndul să viziteze şi, calculînd că Z. este pensionar şi că desigur că-şi pierde vreme îngrijindu-şi grădina, dă ordin de dichisire colectivă.
        Copiii protestează arătînd jocurile improvizate în curte pe care ar fi păcat să le părăsească, femeia fuge să-şi cumpere ciorapi iar N. încearcă să se radă şi să dea instrucţiuni simultan, cu un optimism demn de elogiu, care, din nenorocire, i se tăie odată cu obrazul stîng.
        După o jumătate de oră de luptă, în care cei patru exponenţi ai rasei umane au reuşit să-şi modeleze dilatatele anatomii la mărimea şi forma hainelor de duminică, se obţine o reuşită medie şi se dă ordinul de plecare.
        Şapte încuietori se deschiseră sub îndrumările lui N. şi, cînd chiar el, într-un act aproape ritualic, vrea să deschidă pe a opta, cea care corespunde la poarta din stradă, o rumoare de paşi şi voci cunoscute îi îngheţară mîna pe clanţă.

        Sosise Z., cu toată familia şi începu următorul dialog animat:
        — Dragul meu N.!... ieşeaţi?!...
        — Z.!... ce coincidenţă!... chiar la tine mergeam...
        — La noi?... dar e de necrezut!... Închipuie-ţi că azi dimineaţă îi spun ei: „Ce spui dragă, nu mergem la N.?...", „Chiar la asta mă gîndeam şi eu!", îmi răspunde. Aşa că imediat după prînz ne-am schimbat şi...
        — Chiar aşa am vorbit şi noi. Şi cînd te gîndeşti că, cu toate aceste coincidenţe, nu ne iese nici un număr la Loto!... Dar intraţi, intraţi!...
        Le deschide poarta principală cu multă încetineală.
        — A, nu! de ce?... dacă voi veneaţi la noi, mergem cu toţii la noi!
        — Nici vorbă!, o întoarce soţia lui N. Voi aţi sosit înaintea noastră, rămîneţi la noi!
        Suferă gîndindu-se la dezordinea lăsată în casă.
        — Nu, nu, nu! mergem la noi! Ce contează că am sosit noi mai repede!...
        — Dar voi aţi făcut deja drumul.
        — Nu contează... Nouă ne place să călătorim... Schiţează figura unui om încîntat, dar nu-i reuşeşte.
        — Drace... Dacă-i aşa...
        N. începe să se înmoaie. Văzînd asta, Z., se răzgîndeşte subit.
        — Bine... nu ştiu... trebuie să hotărîm. Atunci, soţia lui Z., care deja presimte dezastrul, avu o inspiraţie salvatoare.
        — Staţi să vă spun ceva... din moment ce tot sîntem îmbrăcaţi gata... de ce să nu mergem să-i vizităm pe J., aşa n-o să mai fie discuţii...
        — J.?... extraordinar!, nu e rea idee. De mult vroiam să mergem să-i vizităm, dar niciodată nu ajungeam. Pe deasupra, am auzit că şi-au cumpărat un televizor în culori...
        — Nu mai spune?!... atunci nu mai încape discuţie! Toţi, la J. acasă!
        O jumătate de oră mai tîrziu, un maxi-taxi se opreşte în faţa domiciliului lui J. care tocmai pîndea prin vizor şi care, văzîndu-i, fugi înspăimîntat în casă.
        — Ah! ce nenorocire! N. şi Z., împreună cu familiile! Ai văzut?... Ai văzut?... Totul din cauza ta!... Şi întotdeauna acelaşi lucru! Dacă ai fi îmbrăcat mai repede copiii şi nu ai fi stat atîta povestind prietenei tale la telefon toate amănuntele împăcării noastre cu M., deja am fi ajuns la T!.
        Femeia se aşează şi plînge disperat (veşnica apărare împotriva atacurilor, întotdeauna posibilă) în timp ce la doi metri deasupra capului clopoţelul soneriei sună şi sună ca şi cum afară, paisprezece indivizi ar apăsa pe buton.
        Cu toate acestea, nu sînt decît nouă.

(Perpetuum comic ’88, pag. 156)

Vezi toată postarea