Se afișează postările cu eticheta Traian Benţa. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Traian Benţa. Afișați toate postările
, ,

Hamlet... redivivus

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

        — Nu, dom’le, nu aşa se dă replica asta! Cînd spuia... „a fi sau a nu fi"... spui totul. În replica asta stă toată cheia piesei. Hai, zi!
        — A fi sau a nu fi!
        — Ce-i asta?... Întrebi vînzătoarea dacă au venit radiatoare de Dacia?! Mă, tu pui o întrebare existenţială. Pricepi?
        — A fi sau a nu fi!
        — Eşti de groază! Eşti de groază!! Parcă ţi-am propus un post de mandatar şi te întrebi dacă să accepţi sau nu! Şi nu sta de lemn Tănase! Dă din mîini, n-ai auzit încă de gestică?!
        — A fi sau a nu fi!
        — Ce dai din mîini ca un apucat?! Nu eşti la bazin aici. Tu nu înţelegi că, punînd întrebarea, trezeşti nişte lumi? Că redescoperi mistere? Trebuie să vorbeşti scurt, dar pătrunzător!
        — A fi sau a nu fi!
        — A... Parcă vinzi afine în piaţă. Cine te-a făcut, mă, pe tine actor? Zi mai cu forţă, mai cu convingere!
        — A fi sau a nu fi!
        — Ho, nu urla aşa că nu eşti la şedinţa de analiză a muncii. Întrebarea asta trebuie să te sensibilizeze, în măsura în care tu cauţi să-i sensibilizezi pe spectatori.
        — A fi sau a nu fi!
        — Hai, plîngi! Hai, că atît ţi-a mai rămas! Ce te jeleşti ca o babă? Dă replica viguros, stăpîn pe tine!
        — A fi sau a nu fi!
        — Dă-mi şi-o palmă! Nu, că nu se poate lucra aşa! Mă, aici nu eşti la brigada artistică, să dai cu piciorul în podea şi să ţii mîna în şold? Dă jos mîna! Aşa. Prin replica ta, trebuie să deschizi nişte lumi!
        — A fi sau a nu fi!
        — Aşteaptă pauza. Mă, frate, stăm de-o oră la replica asta şi tot n-ai priceput. Încearcă să vizualizezi drama în care se zbate personalul.
        — A fi sau a nu fi!
        — Fi atent, facem altfel, fă abstracţie de tot restul piesei. Tu, la premieră, nu o să ai de spus decît replica asta. Pricepi? Încearcă deci să dai tot ce poţi din tine!
        — A fi sau a nu fi!
        — E bine, e puţin mai bine. Vezi, dacă te concentrezi?! Ia, gîndeşte-te la soacră-ta şi mai zi odată!
        — A fi sau a nu fi!
        — Hai, că iar o scrîntişi. Tu ai şi văzut-o în casă. Lasă, mai bine gîndeşte-te, uite, că ai depus o cerere de locuinţă, şi...
        — A fi sau a nu fi!
        — Păi, cu aşa replică, cum ai vrea să se rezolve!? Ascultă, tu cînd pui întrebarea asta, ţii în mînă capul lui Yorick. Ţie nu ţi-a murit niciodată vreun prieten?
        — A fi sau a nu fi!
        — Şi zici că ăla ţi-era prieten?! Te uiţi la craniu, la tigva aia, ca şi cum te-ai uita la propria ta tigvă, pricepi?
        — A fi sau a nu fi!
        — Ho, nu te speria, am glumit!... Ce ţi-a trebuit ţie teatru?... Mă, pricepe că de replica ta atîrnă tot sensul piesei. Spune-o ca şi cum ai spune toată piesa de-odată!
        — A fi sau a nu fi!
        — Ce ziseşi? Zi mai rar.
        — A fi sau a nu fi!
        — Hai, că pînă termini uiţi ce-ai vrut să spui... Ştii ce, spune-o mai bine în englezeşte.
        — To be or not to be!
        — Aşa. Aşa e bine. Nu pricepe nimeni nimic, şi ieşi şi tu bine că ştii limbi străine!!

(Perpetuum comic ’88, pag. 148)

, , , ,

Cum v-a plăcut în Sahara?

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        Tovarăşul Pafnutie, directorul întreprinderii „Ace, cuie şi cîrlige", încremenit în faţa ferestrei de trei stînjeni, rămăsese cu privirile scufundate în apa curată ca lacrima, din piscina aflată în curte, chiar lîngă peretele clădirii în care, la etajul doi, se afla cabinetul directorial. Aprige furtuni răscoleau sufletul greu încercat al tovarăşului Pafnutie: în şedinţa colectivului oamenilor muncii nu reuşise să afle cine-i vinovat de prăbuşirea unor raboteze prin tavanul halei de asamblare. Şi, colac peste pupăză, mai apăruse şi un ziarist care voia un interviu spiritual pentru pagina duminicală de umor, din gazeta locală. „Au înnebunit ziariştii ăştia: interviuri vesele, glumeţe... de bancuri ne arde nouă acum, cînd producţia se agaţă de fiecare procent, iar rabotezele se scufundă prin planşee?'
        — Ia loc, tovarăşe Naftanailă, fă-te lejer, dragule! Aţi gîndit profund la cauzele care au dus la prăbuşirea rabotezelor prin tavanul halei de asamblare? O, nu-ţi mai istovi mintea acum... te-am chemat pentru altceva... a venit un ziarist... vrea un interviu hazliu. M-am gîndit că secţia voastră, cu toate lipsurile şi greutăţile, a mai înregistrat şi unele rezultate, hm, ca să zic aşa, notabile! Uite, ai aici întrebările, citiţi-le în colectiv, găsiţi răspunsurile şi aduceţi-le în termen util, hm, dar să fie hazlii, că aşa vrea ziaristul ăla, hm... dar, fie vorba-ntre noi, şi aici directorul coborî vocea, vreau multă seriozitate, dacă nu în formularea răspunsurilor, măcar în cuget...
        — ...şi-n simţire! Vom fi serioşi, dar spirituali, tovarăşe director!
        — Hm, atenţie la întrebări, că-s cu schepsis! Auzi, ce vrea ziaristul ăla: „Dacă aţi avea o comoară, ştiind că toate comorile se-ngroapă, undea-ţi ascunde-o?" Ce părere ai? Eu i-am cerut unele explicaţii, aşa ca de la om la om... mi-a sugerat: „Păi, sub scaunul unui şef oarecare!" Hm! Adică, aflînd subalternii, să înceapă săpăturile! Sau, tot el mai sugera: să fie îngropată undeva, pe Cîmpia Bărăganului, în luna mai. Dăm un anunţ la mica publicitate şi toţi căutătorii de comori vor năvăli în Bărăgan, cu sapele pe umeri. Găsesc — nu găsesc comoara, n-are importanţă: cert rămîne faptul că vom efectua praşila-ntîia în cîteva zile şi fără cheltuieli!"
        — Nu cumva face o aluzie la angajamentul nostru cu munca obştească? murmură, lac de sudoare, inginerul şef Naftanailă.
        — De unde vrei să ştiu eu? Oricum şi-ntrebarea cealaltă e cu dus şi-ntors: „Aţi fost în Sahara? Cum v-a plăcut? Dacă aţi fi din nou, acolo, şi ar veni spre dumneavoastră o cămilă... îi treziţi interesul, iar bestia vă urmăreşte pas cu pas... ce veţi face?" Adică, e clar? Subalternii dumneavoastră au lucrat la şantierul ăla din Sahara, ştiu ei ce-i o cămilă, fireşte! Ea ne dă lapte, păr, ne cară-n spate şi se fotografiază cu tot colectivul în cîrcă, adică pe cocoaşă... Ştiţi voi mai bine, ce naiba!

        Directorul şi-a scufundat iarăşi privirile-n apa piscinei de la parter, iar inginerul şef Naftanailă a dispărut cuprins de friguri.
        — Fraţilor, e jale! Ăla mare, a arătat cu capul spre cabinetul directorului, e pus pe rele! Citiţi şi-o să vedeţi! Cică-s întrebări puse de-un ziarist! Haida-de! Ne ia pe departe, dar la noi nu se prinde: „Recent, am traversat solstiţiul de vară. Aţi fost consultaţi de şefii dumneavoastră în această privinţă? A ţinut cineva cont de părerea dumneavoastră?" Aţi înţeles? Noi trebuie să răspundem cam aşa: „Păi, de părerea noastră nu ţin seama nici cînd este vorba de producţie, darmite dacă sîntem de acord sau nu cu evoluţia planetei în spaţiu!"
        Membrii secţiei s-au privit uimiţi.
        — Sau: „Dacă un tren pleacă din Ploieşti, către Bucureşti, la ora 8 şi 3 minute, circulă cu 72 km/h, staţionează un minut la Periş, întîrzie un sfert de oră la semnal, temperatura — la umbră — este de 23°, umiditatea de 40%, iar în ultimul vagon se află 36 de pasageri, ştiţi cîţi ani are, ce număr poartă la pantofi şi ce culoare preferă nepoata şefului de tren?"
        — Ia te uită la Pafnutie al nostru! Păi, cine m-a pus s-o angajez pe pupăza aia de secretară? Nu el? sare şeful de cadre. Tovarăşe Naftanailă, cu mine nu-i merge, am acoperire... El mi-a dat dispoziţie... Pantofi i-a cumpărat tot el, din Noua Caledonie... şi trusa de manechiură şi alte chestii care, oricît aş vrea, nu pot să mă dezbrac de caracter să le spun aici...
        — Lăsaţi asta! Auziţi: „Dacă aţi primi sarcină să mulgeţi o vacă, vă simţiţi capabili să vă achitaţi onorabil de această tulburătoare misiune? Atenţie: vaca este bălţată, are 323 kg, iar cu doi ani în urmă şi-a luxat un picior!"
        — Vacă n-avem la secţia anexă a întreprinderii! Porci, da! Însă, aici toţi am apreciat preparatele de la cantină, mă refer la porcii cu picioarele luxate, sacrificaţi pentru stare de necesitate! s-a scuzat şeful administraţiei. Ce-ar vrea să mai mulgem?...
        — Fiţi calmi, fraţilor! Uite ce scrie mai departe: „Întîmplător, absolut întîmplător, sînteţi cazaţi la hotel în aceeaşi cameră cu şeful dumneavoastră. Peste noapte, coboară din pat, se urcă pe pervaz, şi — de acolo — , călcînd graţios pe cablul cu fire telefonice, ajunge pe acoperişul clădirii vecine, unde începe să se plimbe copleşit de gînduri. Cum veţi reacţiona în tot acest răstimp?"
        — Bate departe scorpia! oftează doi şefi de birouri. La urma urmei, toţi am mers în delegaţie, iar noaptea am ieşit pe coridoare şi am făcut vizite protocolare fetelor de la protecţia muncii şi C.T.C. Zice că am mers pe acoperişuri aşa, sugestiv, să pricepem că ne-am comportat ca nişte motani în călduri... Care-i substratul, tovarăşe Naftanailă? Ce vrea, frate, de la sufletele noastre?
        — Aici e-aici! şopteşte cu tîlc inginerul şef. Vrea un cap, asta-i! Fiţi atenţi: „Dacă aţi fi comandantul unei nave cosmice, iar echipajul ar fi alcătuit din colegii dumneavoastră, şi v-ar scăpa o şurubelniţă în spaţiul interplanetar, pe care dintre ei l-aţi trimite s-o caute?" E clar: cineva trebuie să zboare! a închis un ochi, semnificativ.
        — Aha!l s-au dumirit cei prezenţi.
        S-au strecurat, spăsiţi, în biroul de la etajul doi.
        — Tovarăşe director, am reflectat profund, cu ascuţit simţ de răspundere: da, noi sîntem vinovaţi că afurisitele alea de raboteze s-au prăbuşit prin tavanul halei de asamblare!
        — Măi, oameni buni, ce-i cu voi, aţi înnebunit? a exclamat directorul şi s-a făcut palid. Acum v-aţi găsit să vorbiţi despre... unde-s răspunsurile hazlii, la întrebările din interviu? Poftim, tovarăşul ziarist a venit după ele...
        În colţ, pe un scaun, îi filtra prin ochelari un ins pirpiriu.
        — Cum, s-a fîstîcit tovarăşul Naftanailă, n-au fost, aşa, întrebări semnificative, puse de dumneavoastră? ...iar după un îndelungat moment de tăcere, s-a adresat, învins, ziaristului: avînd în vedere aluziile dumneavoastră juste, permiteţi-mi să răspund eu la ultima întrebare, aceea cu nava cosmică şi spaţiul interplanetar! Aveţi dreptate, cineva trebuie să zboare!
        Şi-a aranjat cravata, şi-a încheiat nasturii la costum, s-a urcat pe pervazul ferestrei de trei stînjeni şi, ca un Icar, s-a avîntat în spaţiu, către apa cristalină a piscinei.
        — Hei, tovarăşe Naftanailă, unde pleci? Şi de ce prin fereastră? Aici sîntem la etajul doi...
        În urma lui, peste platoul incintei, ecoul i-a mai reverberat cîteva secunde angajamentul exprimat prin dreptul etajului întîi:
        — Zbor să caut şurubelniţa!

(Perpetuum comic ’87, pag. 147)


, , , ,

Cîte ceva despre... (pc86)

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

SEMNUL CĂPĂTUIELII

Semnul de mirare,
Pus după surprize,
Într-un an dispare...
Chiar de pe parbrize.


CONSTATARE

Nu prea au dreptate
Unele zicale: -
Cei ce dau din coate
N-ajung coate-goale.


ADRESE

„Sfinţii" reci la lumînare
Dar sensibili la plocon,
Nu-i găseşti în calendare
Ci în cărţi de telefon.


OBSERVAŢIE

Azi politeţea - după unii –
E-o rămăşiţă din trecut.
De cînd cu barba şi perciunii,
Obrazul a cam dispărut.


OMENIE

Mereu trăim cu frica,
În inimă şi creier,
Să nu rănim pe greier,
Cînd lăudăm furnica.



ZESTRE

Are-o vîrstă oarecare,
Are-un zîmbet ofilit,
Are-o mamă (acră tare),
Are-o slujbă şi-un „OLTCIT"


INTERPRETARE

Spus cu vorbă răspicată,
Într-o clipă de mînie,
Adevărul - cîteodată –
E „taxat" drept calomnie.


ETICĂ

Respectul cuvenit
E demonstrat
Cu cap descoperit..
Nu aplecat.


BOALA SECOLULUI
(după bicrocrat)

Un infarct loveşte rar
Şi cu forţă minimă,
Cînd pui totul la dosar
Şi nimic la inimă.


BLUGI

Pantaloni cu ecusoane
Şi croială de iţari,
Ce se poartă prin saloane
Ca-n saloon-ul de văcari.

(Perpetuum comic ’86, pag. 174)




, , , , , , , ,

Simultanele de şah

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

        Toamna în staţiunile de munte nu e prea plăcut. Aproape în fiecare zi plouă iar cînd e timp frumos nu-ţi vine să te aventurezi prea departe în excursii, căci nu ştii niciodată de unde apare vreun nor care te ameninţă şi-ţi strică toată buna dispoziţie. Totuşi la Sovata e altceva. Chiar dacă nu poţi face baie în saramura lacului Ursu, minunatele piscine din subsolurile hotelurilor celor mai moderne pot fi la fel de ademenitoare şi de eficiente. Iar după masa, cînd tratamentele au încetat, n-ai decît să înlocuieşti programul de excursii prin pădurile din împrejurimi cu altul, de club — e adevărat, cu mişcare fizică mult mai redusă dar cu satisfacţii intelectuale mult mai pronunţate — şi astfel nu resimţi lipsa de antren.
        Iată, bunăoară, în săptămînă aceasta, fără excepţie, toţi pasionaţii şahului — şi nu numai ei — au asaltat pur şi simplu incinta clubului, atraşi de spectaculoasele partide pe care le conducea cu brio un adevărat maestru al acestui sport de inteligenţă. — „E doctorul Trăilescu" şopteau unii, admirativ. — „Marele maestru îşi petrece concediul aici; trebuie neapărat să profităm de ocazie!" Şi, ca profitul să fie cît mai substanţial, responsabilul clubului, la sugestia şahiştilor amatori din staţiune, s-a apropiat într-o zi, cu sfială, de campionul nostru de şah, îndrăznind propunerea:
        — Stimate maestre, mulţi dintre oamenii muncii aflaţi la tratament şi la odihnă aici, în staţiune, şi-au exprimat dorinţa de a putea juca o partidă cu dumneavoastră...
        — Oho! a exclamat cu o anumită emfază celebrul jucător de şah. Vor cu toţii să-l vadă măcar odată înfrînt pe doctorul Trăilescu?! Ei bine, n-am să le fac plăcerea asta. Am ambiţia să nu pierd nici o partidă pe toată durata vacanţei! În fiecare zi la ora cinci după masa, la club în faţa a douăzeci şi cinci de mese. E bine aşa?
        — Minunat! a izbucnit responsabilul clubului, gata-gata să dea drumul din gîtlej unei adevărate chiuituri, în semn de izbîndă.


        Încă în aceeaşi seară, toate aleele au fost împînzite cu afişe care anunţau simultanele de şah acordate de marele maestru internaţional, doctorul Trăilescu, în fiecare după masă, la clubul staţiunii. Iar crainicul programelor locale de radioficare, mai grijuliu, a ţinut în mod deosebit să adaoge: „— Reţineţi locuri din timp. Sînt numai douăzeci şi cinci de mese!"
        Sfatul a fost urmat, se-nţelege, şi a doua zi, cu o jumătate de oră mai devreme, toate mesele programate să intre în concurs, erau ocupate. Campionul a venit cu cinci minute înainte de ora fixată, s-a înclinat uşor în faţa partenerilor care l-au aplaudat, apoi grăbit şi chiar oarecum neglijent, a făcut mutarea de deschidere la prima masă. A trecut imediat la a doua, la a treia şi aşa mai departe...
        După trei ore şi jumătate, adică exact în timp util pentru ca oamenii să nu piardă cina la restaurante, simultanul din prima zi s-a încheiat cu un rezultat pe cît de aşteptat pe atît de lamentabil totuşi pentru cei ce ţinuseră să-l înfrunte pe maestru: nu obţinuseră nici măcar o remiză.
        În ziua următoare simultanul a fost programat la ora patru după masă, pentru ca participanţii să aibă timp suficient de gîndire, să nu intre în criză de timp din cauza cinei, iar combatanţii se înfăţişaseră iarăşi cu mai bine de o jumătate de oră mai devreme, pe poziţie. Doctorul Trăilescu a venit, la fel, în ultima clipă; i-a privit pe adversari cu o notă de jenată superioritate şi a dat startul în noua rundă. Finalul a fost iarăşi dezolant. Marele maestru a cîştigat la toate mesele.


        Admiraţia tuturor celor aflaţi în staţiune era fără de margini. Cînd maestrul apărea pe stradă, zeci de pălării se ridicau respectuos, salutîndu-l de la distanţă; dacă intra cumva în vreo cofetărie, imediat lumea se dădea la o parte, lăsîndu-i întîietatea: „— Vă rog, maestre, poftiţi!" „— Serviţi-l pe maestrul; nu-l lăsaţi să aştepte!" La fel se întîmpla în prăvălii, la farmacie, ca să nu mai vorbim de piscină, unde zeci de bărbaţi îl înconjurau copleşindu-l cu întrebări, care mai de care mai năstruşnice:
        — E adevărat că ilustrul Capablanca era chel?
        — Băiatul ăsta, Gheorghidiu, e chiar atît de talentat?
        — Dacă aţi juca cu Boby Fischer, aţi prefera negrele?
        Ei, dar cîte şi mai cîte întrebări! Pentru toate însă, doctorul Trăilescu avea răspunsul prompt, parca dinainte pregătit, foarte exact şi întotdeauna autoritar. Se vedea cît de colo că nu suporta contraziceri în materie. Iar interlocutorii lui erau, bine-nţeles, copleşiţi de-a dreptul.


        Simultanele de şah au continuat cinci zile, timp în care maestrul Trăilescu n-a pierdut nici o partidă. Chiar şi în faţa unor amatori, ca să nu spun ageamii, era totuşi o performanţă. Dar, asta nu jignea pe nimeni. Ba dimpotrivă. Nefiind deloc umilitor să pierzi în faţa unui as, spuneau ei, compania lui te onorează. Astfel s-a întîmplat că, pe nesimţite, celebritatea internaţională a marelui maestru s-a completat cu una nouă, aceea de vedetă locală, a staţiunii Sovata. În ce consta ea? În mai nimic. Atîta doar, că nu mai exista nici un suflet de om, în concediu la Sovata în acea perioadă, care să nu-l cunoască pe doctorul Trăilescu, să nu-l salute ceremonios şi să nu caute a-i adresa măcar cîteva cuvinte, ba mai mult, unii au îndrăznit chiar să-l solicite pentru a interveni pe ici-pe-colo, profitînd de autoritatea ce-o avea, pentru rezolvarea unor probleme legate de neajunsurile zilnice. Iar modul cum a înţeles campionul nostru să răspundă acestor solicitări a fost cu totul impresionant.
        A început să intre prin birourile staţiunii şi să ridice tonul ameninţător. Ba pentru că la vila Ciocîrlia nu curgea apa caldă de două zile, ba pentru că asistenta de la masajul subacvatic flirtează tot timpul cu cîte cineva uitînd de bolnavii veniţi pentru tratament; ba pentru că la cantină se fură din porţii...
        — Nu fură nimeni! a răspuns răstit chelnerul, cînd doctorul Trăilescu l-a apostrofat cu violenţă. Ne jigniţi pe degeaba. Aici nu se fură!
        — Ia vino cu mine la cîntar.
        Doctorul Trăilescu a luat farfuria cu micul dejun de la masa la care se aşezase şi a pornit prompt spre bucătărie, urmat de chelnerul ce pufăia nervos, ca un samovar.
        Responsabilul s-a înfăţişat numaidecît şi cu toţii s-au postat în faţa cîntarului.
        — Cît trebuie să aibă porţia de salam? a întrebat doctorul Trăilescu.
        — Şaptezeci şi cinci de grame.
        — Şi cît are?
        — Şaptezeci...
        — Apoi vezi?!
        — Poate pe altă farfurie să fie cu cinci grame mai mult. Bucătarul nu taie ca o maşină, încearcă o scuză responsabilul, dar doctorul Trăilescu i-o retează dispreţuitor:
        — Nu?! Să ştii că bănuiam...


        Ei, dar incidentul a luat proporţii, fiind transmis din gură în gură, astfel că pînă seara toată staţiunea a aflat de scandalul monstru pe care l-a trîntit maestrul la restaurant, drept care administraţia i-a concediat pe toţi cei vinovaţi de lipsă la gramaj. Ei, bine, acum doctorul Trăilescu avea altă faimă. „— Bine faci, dom’le! Cineva trebuie să le vină de hac ăstora!" îi zise în faţa chioşcului de răcoritoare un bătrînel care începuse să-şi agite bastonul. Iar maestrul şi-a asumat şi această victorie, bătîndu-l condescendent pe umăr: „ — Nici o grijă, nene. Fac eu ordine şi-aici, ca pe tabla de şah!"
        Dar, într-o zi, pe cînd doctorul Trăilescu îşi savura triumful total în staţiune, la una din mese apăru un jucător nou, pe care nu-l mai văzuse pînă atunci în jurul său. Desigur unul nou sosit în staţiune, îşi spuse maestrul care începuse să-şi cunoască deja adversarii. Şi, neacordîndu-i nici un fel de atenţie, demară simultanul. După cîteva mişcări însă, marele campion luă seama că la tabla din faţa noului venit, lucrurile se cam încurcaseră şi că era nevoie să se concentreze mai mult. Omul ştia parcă să lege altfel piesele între ele aşa încît la masa lui începu să zăbovească, fiind solicitat să se concentreze cu toată seriozitatea. Numai că aceasta duse la o anume criză de timp în faţa celorlalţi, de la celelalte mese, ceea ce îl irită la-nceput apoi îl enervă de-a binelea şi, spre surprinderea generală, maestrul Trăilescu pierdu în acea seară pentru prima dată, în faţa necunoscutului, făcînd încă alte opt remize cu alţi combatanţi cărora în celelalte zile nu le îngăduie nici măcar să răsufle ca lumea.


        Dezastrul acesta i se păru de-a dreptul insuportabil, dar numaidecît îşi spuse că nu trebuia să se arate afectat, ba dimpotrivă, era la mijloc o chestiune de psihologie, aşa încît strîngînd mîna învingătorului i se adresă cu vădită generozitate.
        — Ce mai, domnule, joci bine. Mă bucur că am, în sfîrşit, un adversar. Apoi, adresîndu-se celor care-l înconjuraseră, adăugă: Simultanul de mîine se anulează. Am de susţinut o revanşă cu dumnealui. Să ne-ntîlnim, bunăoară, înainte de masă. De acord?
        — De acord, primi necunoscutul şi încheindu-şi modest haina la toţi nasturii, părăsi clubul.
        Vestea că maestrul pierduse o partidă, făcu repede înconjurul staţiunii, ca o anecdotă bună şi cîteva zeci de inşi se anunţară dispuşi să urmărească a doua zi revanşa.
        La club, responsabilul pregătise o tablă de perete pe care o instală în hol şi pe care înscria toate mutările partidei, căci nu era loc pentru toată lumea în sala unde se juca... partida sezonului.
        Două ore a durat înfruntarea celor doi. Partidă mocnită, strînsă, plină de capcane întinse cînd de-o parte cînd de cealaltă şi în cele din urmă, doctorul Trăilescu se recunoscu învins.
        — Ei, nu! se-nfoiase el în pene. Asta le-ntrece pe toate. Nu ştiu ce am că nu mă pot concentra. Dar, trebuie neapărat să fii de acord să mai jucăm o partidă.
        — Cu plăcere, răspunse celălalt, şi lupta începu din nou.


        Dar, doctorul Trăilescu pierdu şi a doua şi a treia apoi a patra partidă, pierzînd cu această ocazie şi prînzul şi cina la cantină. Cînd, în sfîrşit, recunoscîndu-se definitiv învins, se ridică de la masă, în faţa tuturor spectatorilor, întinse mîna redutabilului său adversar, păstrîndu-şi încă aerul de superioritate pe care şi-l afişează deobicei vedetele în zilele lor proaste.
        — Ce să zic, joci tare! Astăzi m-ai pus la respect fără drept de apel. Se întîmplă. Oricum însă, dă-mi voie să ştiu şi eu cu cine am avut onoarea. Cine mi-a furat gloria pe ziua de azi?!
        Necunoscutul se ridică şi el, calm, uşor obosit însă, şi privindu-l pe doctorul Trăilescu dintr-o parte, îi întinse la rîndul său mîna, recomandîndu-se:
        — Doctorul Trăilescu, mare maestru internaţional.
        La auzul acestei fraze, toţi cei de faţă îngheţară. Apoi, un soi de rumoare făcu să vibreze aerul împrejur. Cum trebuia înţeleasă scena aceasta?
        Cel care dominase o săptămînă încheiată toată staţiunea, îşi reveni însă primul.
        — E bună, domnule! Am reţinut gluma.
        — Dar nu e nici o glumă. Pot să-ţi arăt legitimaţia. Şi brevetul de maestru internaţional... Chiar aş fi curios să-l văd şi pe al dumitale. Nu ştiam că există doi oameni cu aceeaşi identitate înscrişi în competiţiile şahistice...
        Şi, spunînd acestea, dădu să-şi scoată portofelul, dar adversarul trase o înjurătură birjerească şi întorcîndu-i brusc spatele, părăsi sala lăsînd în urma sa o stupoare generală.


        Toată seara nimeni nu discută despre altceva în Sovata decît despre... incidentul de la club, fiecare punîndu-şi legitima întrebare: „— De fapt, care este adevăratul doctor Trăilescu?..."
        A doua zi însă, nimeni nu-l mai văzu apărînd de nicăieri pe campionul de-o săptămînă al staţiunii, dar nici pe celălalt, care dispăruse tot atît de pe neaşteptate precum şi apăruse. Atunci, un pişicher de la birourile de cazare avu ideea să caute numele lor în registrul noilor sosiţi în staţiune. Spre surprinderea generală, niciunde nu figura numele doctorului Trăilescu. Ambiţios, trecu la investigarea particularilor. Rezultatul fu acelaşi. Iar stupoarea şi deruta generală a şahiştilor creştea odată cu indignarea lor, nerecunoscînd a fi victimele unei farse teribile. Iar, ca să pună, cum se zice, capac la toate, un puşti veni cu Sportul în mînă, citind cu voce tare la club, ca să fie auzit de către toţi acei ce trebuiau să audă: „— După patru zile, în turneul marilor maeştri de la Lubliana, reprezentantul ţării noastre, marele maestru Trăilescu ocupă locul al treilea cu cinci puncte. Mîine îl va întîlni pe campionul sovietic Victor Samurgian, avînd deschiderea cu albele..."
        Din ziua aceea, restul concediului petrecut la Sovata n-a mai avut nici un chichirez. Mai ales c-a început să plouă cu găleata în fiecare zi cîte două ore.

(Perpetuum comic ’86, pag. 108)


, , ,

O cracă din arborele genealogic (pc85)

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

— Fragment —

        Avem prilejul ca în această ediţie din antologia noastră să reproducem un capitol din „O cracă a arborelui genealogic" — scriere recentă a unuia din cei mai prodigioşi umorişti contemporani, scriitorul şi gazetarul NICUŢĂ TĂNASE

Dedic acest capitol filatelistului pe scurt de la revista „Săptămîna", Mihai Neagu Basarab

        Ştiţi ce-am să fac eu astăzi? Astăzi pînă în prînz? Ştiţi ce-am să fac? Am să vă vorbesc despre ei. Despre care ei? Cum despre care ei? Tata, mama... Ba nu, invers. Mama, tata. Invers e mai bine. Ştiu de cînd eram copil că e mai bine aşa. Adică nu de copil, ci de cînd am început să vorbesc şi eu şi după ce am aflat ce se întîmplă în preajma mea. De ce? Cum, chiar nu vă trece prin cap că mai mulţi taţi poţi avea, însă mamă numai una? De aici şi bancul ăla cu „mamă e numai una". Deci mama, tata, Zoica, Dănuţ, ei şi ceilalţi. Care ceilalţi? Păi ce, am fost singur la părinţi? Zoica a fost singură? Dacă eram singuri, astăzi nu-mi mai ajungeaţi nici cu prăjina la nasul ăsta al meu cîrn. Eram mare!
        Dacă vreau, mă pot lăuda acum că tata a fost pilot de cursă lungă, ori că a avut un picior de lemn şi un ochi de sticlă, că a purtat brăţară ori basc franţuzesc... M-aş putea bărbieri că tata mare a fost pirat. Pirat pe Marea Neagră şi că a avut armură de cauciuc nemercerizat, că a murit de gută în cine ştie ce bătălie cu alţi piraţi. De tata mare e vorba... De tata mai pot spune că a fost patronul fabricii de cuie de la Sinaia ori marele farmacist de la Basarab: Alifantis. Pot spune că a fost Marmoroş Blanc din Moromeţii lui Marin Preda. Dar n-a fost nici una nici alta, aşa că o să vă spun cînd o veni vremea ce a fost şi nimic, dar absolut nimic în plus. N-am să vă spun nimic de la mine. Ce interes aş avea? Tata şi aşa a avut o viaţă agitată, nu a fost el pirat, nici pilot de cursă lungă, nici fabricant de cuie, dar... aveţi răbdare c-o să-i vină rîndul.
        Şi despre mama v-aş putea spune c-a fost fecioară cînd m-a făcut pe mine, că fecioară a rămas şi după aceea, mai ales c-a mai existat un precedent (vezi fecioara Maria). Cînd o veni vremea am să vă vorbesc şi despre ea. Puteţi să fiţi siguri că n-am să exagerez cu nimic. Ştiţi că mie nu-mi plac lăudăroşii. Chiar dac-o să mă pice careva dintre dumneavoastră cu ceară albastră n-am să fac prostia să spun că mama a fost rudă cu Ioana d’Arc ori cu Genoveva de Brabant şi nici n-am să vă spun c-a fost femeia cu barbă de la moşi.
        Despre Zoica v-am mai spus eu cîte ceva. V-am spus că mi-a fost nevastă şi pe vreme rea şi pe vreme bună, dar nu-i de ajuns. Trebuie să cunoaşteţi mai multe despre ea. Soarta ei este în mîinile mele acum. Dacă mă apucă pandaliile pe mine pot zice despre ea ce vreau. La mine e pîinea şi cuţitul. Ce pîinea şi cuţitul?! La mine e peniţa şi cerneala. Pot face ce vreau cu biografia ei. O pot face fiica unor reparatori de umbrele, fiica unor fabricanţi de potcoave de cai morţi, ori mai ştiu eu ce fiică de moşieri. Fiica unor foşti moşieri, că astăzi nu se mai găseşte articolul ăsta. O pot face şi fiica unor ţigani corturari, ori a unor zarzavagii. Aş putea să mă duc la ea şi s-o întreb ce vrea, ce biografie îi convine. Eu însă n-am să fac aşa, eu am să mă ghidez numai şi numai după adevăr. Eu, pardon, ea, Zoica, nu merită să spun despre ea lucruri urîte sau neadevărate. Dacă am să spun adevărul despre ea, am să spun prea mult. Nu e locul aici să-i aduc laude, dar dacă aş putea eu spune adevărul, atunci făcătorul de calendare bisericeşti ar sta la coadă la poarta mea ca să-i mai spun ceva despre Zoica, pentru ca s-o poată face sfîntă. Sfintele din calendarele bisericeşti nu cred că au mai multe merite decît are Zoica. Dacă punem la socoteală numai anii pe care i-a trăit ea lîngă mine cît am fost bolnav, cît s-a chinuit cu mine cînd nu puteam vorbi şi tot ar fi destul să fie sfîntă. Dar de ce să fie sfîntă? S-o înjure toţi beţivii? Ştiu eu că aşa fac beţivii, în loc să bea zeamă de varză se duc la calendarul creştinesc şi iau sfinţii după alfabet. E drept că Zoica ar fi mai ferită fiind mai la urmă, dar te pui cu beţivii? Şi poate că beţivii adorm pînă să ajungă la litera Z.
        După cum vă uitaţi la mine îmi daţi de bănuit că nici pe mine nu mă cunoaşteţi prea bine. Cine sînt eu şi ce vreau? Păi, vreau să vă spun cîte ceva despre ai mei. Pe ei îi cunosc foarte bine, aşa că n-o fi mai greu să-i descriu. Deci n-am să mă păcălesc şi n-o să vă păcălesc prin caracterizarea lor. Cine sînt eu? Păi după cum scrie pe coperta acestei cărţi, acolo sus, sînt autorul ei. Eu am scris tot ce se află aici. Ceea ce vă spun eu acum e vag? Dacă aveţi impresia că tot ce v-am spus pînă acum e vag, atunci s-o iau altfel.
        Ştiţi cine sînt eu? Sînt Stan Dracu? Nu! Nu sînt Stan Dracu. Sînt ăla care şi-a scris numele pe coperta unor cărţi. Nici asta nu vă spune prea mult? Bine. S-o iau altfel. Ştiţi cine sînt eu? Păi, eu sînt ăla care are la bicicletă ochi de pisică şters de noroi. Sînt ăla care nu cîntă din trompetă, bas, oboi, clarinet etc. Sînt ăla care nu ştie să meargă în mîini, să facă gimnastică de producţie şi alte feluri de gimnastică... Sînt ăla care umblă în foc numai cu cleştele, care nu face abuz de medicamente, care nu umblă cu uşa în spinare, care nu se urcă pe vreun acoperiş dacă nu e nevoie, nu poartă galoşi pe vreme frumoasă şi nu ţine nici umbrela deschisă în farmacia nr. 39. Sînt ăla căruia nu-i plac macrameurile groase, care nu scrie pe pereţi, sînt ăla care nu aprinde focul în păduri şi nu întărîtă animalele sălbatice! Vag?
        Adică ce v-am înşirat eu pînă acuma e vag? Spun că nu umblu cu umbrela deschisă în farmacia nr. 39 şi dumneavoastră ziceţi că e vag? Daţi-o încolo. Şi astea sînt vagi? Ce să vă mai spun eu dumneavoastră despre mine ca să vă daţi un pic seama cu cine aveţi de-a face? Am găsit! Eu sînt ăla care n-am fost văzut niciodată mergînd pe stradă cu un prosop legat la gît. Nu am mers niciodată cu prosopul legat la gît pentru că niciodată nu mi s-au umflat gîlcile? Aşa ziceţi dumneavoastră, că n-am avut gîlci? Am avut gîlci, dar n-am umblat cu prosopul legat la gît. Am făcut gargară cu gaz. Nici măcar atunci cînd eram mic n-am umblat cu picioroange. Dac-aţi văzut pe cineva umblînd cu picioroange pe Calea Victoriei, cam pe lîngă Capşa, să ştiţi că nu eu am fost ăla. Eu habar n-am să merg cu asemenea drăcii. Eu sînt ăla căruia nu-i plac măslinele, conopida, ardeii umpluţi, bătăturile, negii, coşurile, coşurile de pe faţă, cerneala roşie, braga, compotul bulgăresc, dovlecelul copt, zacusca, potîrnichile, becaţele, şerpii boa şi cu clopoţei, tigrii, caprele negre de tot, cimpanzeii, lamele Baltica, broaştele ţestoase mai mari de un metru. Sînt ăla căruia nu-i plac dar nu am unde să înşir tot ce nu-mi place.
        Dar staţi puţin. Dacă vă aduceţi aminte de mine e bine, dacă nu vă aduceţi aminte de mine, iar e bine. Dacă nu vreţi să vă concentraţi puţin asupra persoanei mele, lăsaţi-mă în pace să-mi văd de ale mele... Unde am rămas cu descrierea? Am întrerupt acolo unde vă uitaţi lung la mine. Unde vă uitaţi la mine ca la omul din Neandertal. Merit eu să vă uitaţi aşa la mine? Ştiu de ce vă uitaţi la mine ca la omul din Neandertal. De unde ştiu? Treaba mea. Vă uitaţi la mine aşa, pentru că în cartea asta o să vă povestesc despre ai mei. Dar ia mai staţi puţin. Cum să vă povestesc eu ceva, dacă nu vă aduceţi aminte de mine? Ce părere v-aţi face despre mine dacă m-aş apuca să vă povestesc despre ai mei? Aţi zice: „Ia uitaţi-vă şi la ăsta ce ramolit e. Habar n-avem cine e el şi vrea să ne povestească despre ai lui. Ha, ha, ha!" Ce să fac eu ca să vă aduceţi aminte de mine? Să mă pun capra? Hai, că sînteţi tare glumeţi! Dacă mă pun capra, vă aduceţi aminte de mine? Cum? Dacă nu vă amintiţi de mine cînd stau în picioare, cum o să vă amintiţi de cineva care stă ciuci sau capra? Să sar într-un picior? Nu zău ca sînteţi puşi pe glume. Cum să sar într-un picior, eu om în toată firea!? Hai să admitem faptul că las la o parte ruşinea şi sar. Stînd pe loc nu vă aduceţi aminte şi sărind da? Hai să fim serioşi!
        S-o luăm din altă parte. Să vă spun altceva. Să vă spun de pildă că eu sînt ăla care nu ştie să înoate nici măcar cît toporul lui nea Gheorghe groparul. Nu-l cunoaşteţi pe nea Gheorghe groparul? Nu aveţi de unde pentru că a murit de vreo cîteva zeci de ani. Nea Gheorghe ăsta, groparul, este ăla care ştia mii de inscripţii de pe cruci şi de pe coroane. Se închina de adevăratelea cînd vedea scris undeva: „Nu te voi uita în veci". Se închina pentru că ăla care scria nerozia aia nici n-a ieşit bine din cimitir şi gata: „Să-l vezi pe ăsta peste trei luni cu alta de braţ". Se închina şi vorbea singur şi cîte o dată şi aşa era. Nu treceau nici două trei luni şi ăla care scrisese că „nu te voi uita în veci" era şi însurat. Lumea îl vedea închinîndu-se şi vorbind singur şi zicea că-i nebun. Dar nea Gheorghe nu era nebun. L-a luat Dumnezeu pentru că o dată a vrut să ne taie nouă un salcîm. Aţi mai citit dumneavoastră chestia asta. Un salcîm care lui nu-i făcuse nimic, iar nouă ne dădea umbră. Era îngropat adînc salcîmul şi era crescut în faţa cizmăriei lui nea Badea, îi făcea umbră cizmarului nostru. Eu cred şi pe lîngă mine toţi giuleştenii cred că de aia l-a luat Dumnezeu pe nea Gheorghe groparul. Ei, dar dacă nu-l cunoaşteţi pe nea Gheorghe groparul, poate că-l ştiţi pe Dumnezeu care l-a luat. Nu-l ştiţi? Dacă eraţi Petrache Lupu îl ştiaţi.
        Staţi că vă zic altceva... Ştiţi, eu am fost prieten, am mers de braţ şi cu actorul Ştefan Bănică. Da, ăla care cîntă că Gioconda se mărită şi o să avem nuntă în cartier. Eram prieten cu el numai atunci cînd juca la Teatrul Giuleşti. După ce a trecut în oraş la Teatrul Bulandra şi-a schimbat prietenii. Eu eram ăla care stam în stînga lui şi aveam şi un dinte metalic şi purtam părul cu cărare pe dreapta. Nici de Ştefan Bănică nu vă aduceţi aminte? Daţi-mi voie să vă spun că dacă nici de actorul ăsta nu vă aduceţi aminte, a venit timpul să întrebuinţaţi Gerovitalul. El este actorul ăla care a văzut moartea şi a jucat în piesa lui Eftimiu „Omul care a văzut moartea". Şi cu Nicu Constantin, actorul ăla cam negru, am fost prieten. Şi cu el am mers de braţ pe vremea cînd nu avea maşină. Nici de Nicu Constantin nu vă aduceţi aminte? Zău că v-aţi ramolit.
        Nici dacă vă spun că de obicei umblu cu şireturile legate fundă? Nu cu fundă roşie. Cine a mai văzut om serios cu fundă roşie la pantofi? Cu fundă la şireturi. De unde ştiu eu să fac fundă? Păi ştiu de cînd eram mic. M-a învăţat unul, Nelu Manea. Ăsta, Nelu Manea, am auzit că umblă pe la biserici şi nu vrea să stea de vorbă cu toţi necredincioşii. Fratele meu Anghel mi-a spus că l-a văzut o dată în curtea bisericii Antim. (Biserică ori mănăstire... Şi una şi alta tot un drac e, nu?) De la Nelu Manea am învăţat şi tatăl nostru. Era tare în tatăl nostru, de aia a şi ajuns aşa mare. Cu Nelu Manea mă duceam şi cu moş ajunul. Eu aveam atunci în loc de traistă o geantă de vînătoare. Aveam geantă de vînătoare pentru că tata era vînător. Odată, cînd eram mic, a venit şi cu iepure împuşcat. Era vînător, vînător nu cîrpaci, ca alţii. Nici acum nu vă aduceţi aminte cine sînt? Cum? Nimic?
        Ce să fac eu dacă nu aveţi memorie. Eu aş avea posibilitate să vă dau nişte idei care să vă facă să vă aduceţi aminte mai repede de mine. Ştiţi ce idei am? Să daţi pe la Institutul de Geriatrie. Au ăia nişte pilule... Vă mai dau cîteva date şi gata: am votat Soarele, am traversat toată viaţa numai pe verde, adică nu toată viaţa, pentru că vreo cincisprezece ani am trăit în mahalaua Marele Voievod Mihai şi în acea mahala nu existau semafoare, dar aşa, în general, am traversat numai pe culoarea verde. Am făcut focul în sobe numai iarna, nu am umblat la coşurile vecinilor mei. Mă duc la teatru numai cu cravată şi cu nod la ea. Ştiu să fac nodul la cravată dar nu ştiu să mulg o vacă şi nici să fac brînză. Nu ştiu nici cum se face cleiul de tîmplărie... gata, am găsit. Cel mai bun reper. Sînt rapidist! Sînt rapidist, dar ţin cu Corvinul.
        Acum ştiţi cine sînt? Sfinte Sisoe! Pe unde a fost nevoie să vă duc pentru ca să vă aduceţi aminte de mine. Ce pot zice? Pot zice doar bogdaproste. Tot Rapidul, săracul! Puteam eu să vă spun şi ce semne particulare am şi ce lame întrebuinţez şi tot degeaba. Puteam să vă spun şi cu ce îmi este acoperită casa şi ce flori am în ghivece şi tot nu... De ce n-am adus eu vorba de Rapid de la început? De ce? Dacă aduceam vorba de Rapid de la început, acum eram departe. Eram dincolo de Buftea. Uite că pomenesc şi cinematografia şi eu nu vreau.
        Fiindcă ştiţi cine sînt şi ce hram port, am să vă rog nu din inimă, am să vă rog din suflet să citiţi cu mai multă băgare de seamă paginile care urmează. De ce? De ce vreau să citiţi cu atenţie? Pentru că mă cunoaşteţi. Pentru că sînt rapidist ca şi dumneavoastră. Pentru că îmi sînteţi prieteni. Aşa-i că-mi sînteţi prieteni? Deci, citiţi mai departe.

(Perpetuum comic ’85, pag. 150)


, , , , , , , ,

Mama e numai una

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        Urletele pe care le-a scos, într-o duminică, la orele prînzului, Stelică Răbăcel, funcţionar onorabil la o instituţie oarecare, cunoscut în general ca un om de genul celor pe care cu greu îi scoţi din fire, au speriat întreg cartierul. Unii au crezut că arde şi au început să alerge ca scoşi din minţi pe stradă, cu găleţi de apă în mînă, alţii s-au baricadat în case trăgînd preventiv storurile, au fost înregistrate şi două victime, o gospodină care şi-a vărsat, din cauza spaimei, castronul cu supă fierbinte pe burtă şi un tenor, care a sărit pe fereastră, de la parter, scrîntindu-şi ambele picioare şi o mînă. În ciuda alertei, Stelică, cu un fes galben pe cap, — era cam suferind, îmbrăcat într-o superbă pijama în dungi, dungile nu sînt nici un fel de aluzie la condiţia lui actuală — a continuat să strige îndelung:
        — Hoţilor! Aţi distrus-o pe mama! Bestiilor! Huoooo!
        Huo-ul era uşor explicabil, căci Stelică, microb incorigibil, abia se întorsese de la un meci de fotbal din campionatul judeţean, unde se încinsese peste măsură, sărind în teren să-l bată pe arbitru, faptă de la care fusese oprit la timp de suporterii echipei adverse, care-i şi învineţiseră un ochi, peste care ţinea o bucată de carne crudă. După ce se convinseră că nici nu a luat foc nimic, nici nu i-a murit mă-sa, oamenii intrară în case să-şi continue prînzul întrerupt de nebun, stabiliseră că omul nu mai e în toate minţile. Stelică intră şi el în casă gîfîind din cauza efortului şi cu o voce răguşită şi voit plîngăcioasă îi făgădui maică-si că nu o să lase lucrurile aşa, că o să-i aranjeze el pe toţi. Bătrîna sughiţa din cauza plînsului, în timp ce Stelică îşi frîngea mîinile, gemînd de furie. Nu mai putea fi vorba de mîncare, se dusese dracului şi meciul de la televizor. Cînd intrase în casă o găsise pe biata femeie, şaptezeci de ani, suferindă de diverse afecţiuni, într-o stare de nedescris:
        — Stelule, mamă, Stelule mamă, m-au distrus şi tu nu ai fost aici să mă aperi, Steluleeee...
        — Au ales-o pe aia?
        — Pe aia, mamă dragă.
        Stelică, trecut şi el prin multe în cei peste cincizeci de ani de viaţă, se pierdu cu firea şi trecu la acţiunea care a zguduit cartierul. Acum înţelegea de ce au pus şedinţa de alegeri a asociaţiei de locatari duminica dimineaţa, cînd se ştia clar că el merge la meci, orice s-ar întîmpla. Profitaseră, în mod odios, de slăbiciunea lui.


        Planul de bătaie se născu pe nesimţite. În primul rînd, un memoriu de zece-douăsprezece pagini spre consiliu, în care va arăta meritele mamei sale, activitatea ei de o viaţă, discreditată de nişte oameni lipsiţi de nivel şi educaţie, care nu urmăreau decît să-şi facă de cap, cu liotele lor de copii, în imobil şi în curtea aferentă. În partea a doua îi va picta, aşa cum trebuie, pe vecini. Noroc că-şi notase tot! Se apucă cu zel de treabă şi spre seară memoriul era gata, în prima formă, ceea ce o făcu pe bătrînă să se înfiinţeze cu clătite cu brînză şi mărar şi lichior de mentă, plăcerea supremă a lui Stelică, „dezmăţul" lui din fiecare duminică. După ce mîncară, nutrind gînduri de răzbunare, ascultară cam o jumătate de oră cu paharele lipite de perete ce se întîmpla la Ilieşti, care aveau oaspeţi, notîndu-şi cîteva bancuri pe care le catalogară ca periculoase şi pornografice, apoi bătrîna mamă adormi, în timp ce Stelică mai scrise două scrisori către consiliu, în care se indigna, în forme diferite, de nedreptatea ce se comisese. Una o semnă „O bătrînică", şi o băga în plic scrisă de mînă, pe a doua urma să o dactilografieze la birou, căci o făcuse în numele unui grup de oameni ai muncii, „cinstiţi, care urăsc inechitatea". După miezul nopţii se îmbrăcă în combinezonul de schi pe care şi-l cumpărase ca să se fandosească, starea sănătăţii nu-i mai permitea de ani de zile să practice vreun sport, gîfîia şi cînd urca scările, şi ieşi în curte. Scoase din magazie un tîrnăcop şi o lopată şi căutînd să nu facă zgomot, se apucă să mute stîlpul porţii, operaţie pe care o termină în jurul orei patru. Mulţumit, adormi buştean.
        La ora şase era deja în picioare, în balcon, simulînd că face gimnastică dar mai mult trăgînd cu ochiul spre poartă. Folea apăru ca de obicei în fugă certîndu-se cu nevastă-sa, care-i punea în regulă ţinuta din mers. Ca în fiecare dimineaţă femeia deschise poarta şi se lipi de zid să nu fie strivită de soţul grăbit, care scotea maşina din curte ca la raliu. De data asta manevra se termină cu un zgomot infernal, stîlpul metalic al porţii, izbit puternic, ieşise din pămînt şi, proptindu-se de zidul casei, se înfipsese în parbriz. Folea coborî din maşină, galben dînd din mîini, fără însă să fie capabil să articuleze un cuvînt. Stelică fugi în casă jubilînd. Bătrîna sărise din pat speriată.
        — Mamă, prima lovitură a fost dată. Maşina lui Folea e zob. He. he, he!
        În timp ce Stelică Răbăcel primea sărutarea recunoscătoare a mamei, Folea, în văzul majorităţii vecinilor ieşiţi pe la ferestre din cauza zgomotului, îşi fugărea nevasta, încercînd să o lovească cu un ştergător de parbriz, cules de pe jos, îndoit ca vai de el, strigînd:
        — Ţi-am spus să facem CASCO, ţi-am spus! Să te văd de unde scoţi bani, paştele şi grijania...
        Încă nu se dumirise cum el, care executa manevra respectivă de ani de zile cu ochii închişi, putuse să intre în stîlp. Noroc că îl temperă Iliescu, pornit să-şi facă programul de alergare:
        — Domnu’ Folea, cineva, şi zău că nu-i greu de ghicit cine, a mutat stîlpul porţii!
        Nu termină bine vorba şi la picioarele lui se sparse un ghiveci. Vru să înjure dar se opri la timp. Era floarea lui. Stelică, abil, o agăţase cu mătura, aveau ferestrele apropiate, dupa care se retrăsese operativ. Pe cînd Iliescu privea nedumerit la cer, coborî scările, cu o săpăligă pe umăr, arzîndu-i două perechi de palme, din mers, copilului lui Gagiolea, care venea de la lapte. Puştiul se puse pe urlete, ceea ce scoase din minţi întreg imobilul. Stelică săpa la rădăcina unui trandafir-tufă, galben, o specie rară cu flori imense, fluierînd marşul măgarilor, singura melodie pe care o cunoştea la perfecţie.
        — Te aranjez eu, măgar bătrîn, îi strigă Folea.
        Stelică, calm, scoase din buzunar un carneţel şi notă, data, ora, numele lui Folea şi, în ghilimele, ameninţarea. După care, îl anunţă:
        — Te dau în judecată.
        Folea apucă o piatră şi se repezi spre el să-i dea în cap, dar Iliescu îi reteză din nou elanul războinic. Familia Gagiolea, cu copilul urlînd, ieşi în curte înconjurîndu-l pe Stelică:
        — Ce ţi-a făcut copilul, domnu’ Răbăcel? De ce l-ai maltratat? Dacă eşti nebun, internează-te!
        Stelică deschise din nou carneţelul şi scrise cam o pagină.
        — Vă dau în judecată pe toţi. Insultă, calomnie, o să plătiţi de o să vă uscaţi.
        Apoi, se uită la ceas. Mai avea de săpat un sfert de oră. Părea din ce în ce mai mulţumit cînd de pe casa scărilor se auzi un urlet.
        — Mamăăă, răcni Stelică şi se îndreptă în fugă spre uşă.


        Aici se produse o busculadă, toţi cei din curte încercînd să intre o dată, soacra lui Gagiolea căzu şi cineva, probabil ginerele, o călca pe mînă iar progenitura aceleiaşi familii primi o nouă serie de palme. Victima nu era însă mama lui Stelică, ci doamna Ignatyuk, care, întinsă pe burtă, scotea răgete de fiară. Din capotul, lipit de spate, ud leoarcă, ieşeau aburi. I-l scoaseră cu piele cu tot. La etajele superioare nu se vedea nimeni. Doamna Ignatyuk, proaspătă văduvă, noua preşedintă a asociaţiei de locatari, nu mai putea articula prea multe cuvinte. Se înţelegea însă destul de clar expresia „scorpia aia bătrînă a lui Răbăcel", drept care Stelică o notă şi pe ea în carnet anunţînd-o că vor mai discuta în faţa tribunalului. Intră în casă şi o luă în braţe pe bătrîna mamă, sărutînd-o de zeci de ori pentru formidabila iniţiativă. Făcu un duş, mîncă zdravăn, dupa care porni fluierînd spre birou. La ora prînzului depusese deja şi memoriul şi scrisorile.
        Pînă la convocarea şedinţei extraordinare a asociaţiei de locatari, din iniţiativa forului tutelar, evident, disputa continuă cu „harţuri", cum le numea profesorul Gomoiu, nimeni nu mai riscă acţiuni decisive. O hîrtie de muşte pe clanţă, o coajă de banană în faţa uşii apartamentului, devastarea metodică a grădinii lui Stelică, baterea şniţelelor sau folosirea aspiratoarelor la miezul nopţii, spargerea cutiilor de scrisori, trimiterea salvării pentru infarct la Folea, care era suferind într-adevăr şi orice şoc putea să-i cauzeze, închiderea apei de la şahtul din curte pe furiş, în zori, s-au înscris printre preocupările curente ale locatarilor în perioada de incertă aşteptare. Copiii nu mai respectau pe nimeni, extinzînd raza de acţiune şi la imobilele vecine. Stelică nu dădu în judecată pe nimeni, deşi, pe lîngă necazul cu florile, i se zgîrie maşina şi i se aruncară în balcon o pisică moartă şi mai multe lămîi stricate, pe care le păstra în garaj, considerîndu-le corpuri delicte.
        Ziua şedinţei îi găsi pe toţi cu nervii încordaţi. Doamna Ignatyuk, care stătea de aproape două săptămîni pe burtă, din cauza arsurilor, fu adusă cu un pat pliant. Suferise încă o lovitură cruntă. Nevasta profesorului, care o îngrijise cu un devotament nemărginit, spera să se extindă, văduva avea trei camere, veni de dimineaţa, plîngînd, cu pechinezul ei, cu Boby, singurul suflet care îi mai alina durerea, mort. Îl otrăvise Stelică. Acum ofta cu sughiţuri, de rupea inima asistenţei. Familia Gagiolea se învîrtea în jurul ei. Locuiau la acelaşi nivel, aveau şi ei, mulţi cum erau, nevoie de o cameră. Doamna Folea se coafase pentru eveniment. Stelică veni cu maică-sa, şi cu un sac de plastic în care băgase pisica şi lămîile. Purta mănuşi de cauciuc. Inspectorul de la consiliu, prietenul lui, îi dădu cuvîntul. Cel de la I.C.R.A.L. adormise, era la a patra şedinţă în ziua aceea.
        — Tovarăşi, ne-am adunat aici, la cererea mea, recunosc, am făcut un memoriu, dar şi a altor oameni cinstiţi după cum am fost informat de tovarăşul inspector, pentru a repara imensa nedreptate ce i s-a făcut mamei mele, pentru a ţine alegerile în perfectă legalitate, în spiritul eticii şi echităţii noastre.


        Aici Stelică se sufocă. Pe cînd încerca să-şi recapete respiraţia normală, gîfîind ca un înecat, cineva aruncă o întrebare:
        — Da, cîţi ani ai, bebeluşule?
        — Cincizeci, răspunse cu o voce subţiată Folea, stîrnind hohote de rîs.
        Stelică însă nu capitulă şi deşertă sacul pe masă:
        — Poftim! Infirmaţi realitatea dacă vă dă mîna! Maşinaţiuni, maşinaţiuni, teroare, murdărie!
        Se sufocă iar, acoperit de strigătele de protest. Inspectorul de la I.C.R.A.L. se trezi şi văzînd pisica moartă şi lămîile pe masă o rupse îngrozit la fugă, răsturnînd patul pliant pe care zăcea preşedinta aleasă. Iliescu, cel mai antrenat dintre toţi, îl placă exact în momentul cînd puse mîna pe clanţă. Între timp „porcăriile lui Răbăcel" fură aruncate pe fereastră cu faţă de masă cu tot. Cînd spiritele se liniştiră apăru copilul lui Gagiolea cu un covor oltenesc pe el şi cu o cutie de Radeberger în care se afla o altă mortăciune, pechinezul doamnei Ignatyuk, pe care pionierii din imobil hotărîseră să-l îngroape „creştineşte" în straturile de flori ale lui Stelică, bănuitul asasin. I-l adusese femeii să-şi ia rămas bun. În timp ce nefericita striga: „Daţi-mi-l, daţi-mi-l, nu mi-l duceţi pe Boby al meu", Gagiolea junior fu scos din sală cu aplicarea tratamentului corespunzător, respectiv bătaia, de la vecini pentru că intrase cu mortăciunea, de la familie pentru că găurise covorul oltenesc, de Tismana, ca să-şi facă patrafir. Şedinţa era compromisă. Cînd inspectorul de la I.C.R.A.L. întrebă dacă mai este necesar să se ţină alte alegeri, toţi mai puţin Stelică şi maică-sa strigară în cor că nu. Prietenul reclamantului îi spuse peste umăr:
        — Măcar cîţiva oameni să fi avut şi tu... Aşa...


         Doamna Ignatyuk fu cărată în triumf pînă acasă. Pe doamna Răbăcel o tîra Stelică singur. Leşinase. Era disperat. Făcuse tot ce fusese omeneşte posibil. Nu scăpase nici un amănunt. În memoriu reclamase pînă şi un mort, pe Ignatyuk, turnase tot ce ştia şi ce bănuia şi totuşi pierduse. Nu mai exista dreptate. Bătrîna plîngea amarnic. Situaţia devenise insuportabilă. Stelică îşi îmbrăcă combinezonul de schi, puse mîna pe piolet şi coborî pe casa scărilor fără să aprindă lumina. Se furişă pînă la uşa doamnei Ignatyuk, decis să o forţeze. Avea noroc. De cînd biata femeie fusese opărită, uşa stătea deschisă pentru ca ajutoarele să poată interveni în caz de nevoie. Intră în hol unde rămase cîteva clipe pentru a se obişnui cu întunericul. Bucătăria era în dreapta. În colţ, aragazul alb. Răsuci toate butoanele şi ieşi din nou în hol. Închise uşile de la baie şi sufragerie, apoi o deschise uşor pe cea a camerei de unde se auzea sforăitul preşedintei, care dormea cu o lampă de carte aprinsă la cap. Stelică rînji făcînd spre ea un gest urît cu mîna îndoită şi pumnul strîns, apoi începu să şteargă grăbit clanţele cu o batistă. Era aproape gata cînd auzi zgomot la uşă. Abia avu timp să se refugieze în baie. Nevasta profesorului venise să vadă ce face bolnava. Stătu cîteva minute în camera acesteia, o trezise ca să-i arate devotamentul, apoi intră în bucătărie să-i facă un ceai. Aprinse chibritul din mers, nesimţind nici fîsîitul nici mirosul de gaz. Stelică Răbăcel, care tocmai se pregătea să o şteargă, se trezi cu picioarele în sus, în vană. În peretele dinspre casa scărilor se căscă o gaură. Doamna Gomoiu, cu părul arzînd ca o torţă, se repezi afară urlînd. Pe scări se produse o îmbulzeală de nedrescris. Pe Stelică l-au luat aşa cum se găsea, în combinezonul de schi şi cu papucii de casă în picioare. Întrucît la examenul medical se constată că era în deplinătatea facultăţilor mintale i se aplică procedura de urgenţă. La proces, care se desfăşură în sala de şedinţe din cartier, în prezenţa unui numeros public, strigă de cîteva ori, cu glas piţigăiat, „Mama e numai una", dar nu reuşi să influienţeze în nici un fel sentinţa.

(Perpetuum comic ’85, pag. 41)





, , , , , ,

Lupul şi nasturele

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
         Spre sfîrşitul lui septembrie s-au pornit nişte ploi mocăneşti, de mă scoteau din minţi. Mă gîndeam că dacă au apucat-o aşa, în octombrie — lapoviţă, în noiembrie — zăpadă, ţi se lungesc urechile pînă la primăvară!... Plouă o zi, plouă două, plouă o săptămînă, oile sus pe dealuri, mă gîndeam să le cobor la fermă, să stea mai la adăpost. Încalec pe cal şi mă pornesc de la stînă la stînă, să mă sfătuiesc cu ciobanii. Unii, că să mai stăm, că nu se poate să nu se schimbe vremea, alţii, dimpotrivă, că să ne tragem la iernat; pe cine să asculţi?... Cînd am ajuns la Mănăstirea Măgarului, eram ud pînă la piele. Mi-au ieşit ciobanii în întîmpinare, mi-au luat calul, l-au tras la adăpost, l-au buşumat cu un şomoiog de paie şi i-au atîrnat o traistă cu grăunţe pe după urechi. „Dacă rămîn noaptea asta la voi, aveţi unde să mă găzduiţi?" i-am întrebat, mai în glumă, mai în serios. Erau vreo douăzeci de kilometri pînă la fermă şi nu-mi prea cădea bine să bat drumul la întoarcere pe o asemenea vreme. Se uită lung la mine şi zic: „Cum nu, dom’ doctor? Se poate una ca asta?!"... Mă trag lîngă foc, aprind o ţigară, că mai fuman încă — îmi pun un cojoc în spinare, blana îmi prinde bine. Începuse să se însereze. Şiroia ploaia peste lume şi peste acoperişuri, de îţi venea să crezi că se întorsese vremea lui tata Noe. Mă uit la ei, simt că-i stingheresc. Nu-mi prea găseam locul. Vine unul cu o cană de lapte prins. „Fugi cu ea de-aici, Miroane", se sperie baciul. „Da’ ce-ţi închipui tu, că de lapte are nevoie acu’ dom’ doctor?!"


        Miron ăsta era un bărbat voinic cît uşa, cu o faţă deschisă şi cu un zîmbet cum n-am mai întîlnit la un alt om în toată viaţa mea! Tovarăşii lui povesteau că ar fi fost în stare să doboare ursul cu o singură mînă: stînga. „Cu dreapta fumează, dom’ doctor, şi nu vrea să piardă ţigarea!"... Coborîse într-o zi la fermă cu nişte treburi. Cînd a intrat la mine în birou, l-am întrebat: „Mă, Miroane, tu n-ăi fi vreun strănepot al lui Sfarmă-Piatră?!"Păi, oi fi, Dom’ doctor, că neamu’ nostru e neam mare! Dracu mai ştie!" Pe-acasă trecea rar. Poate o dată la două, trei săptămîni. Asta, vara. Iarna, în fiecare seară. Fusesem la o cumetrie la el. Bun gospodar! Casă pricopsită, orătănii, un petic de vie, vacă, vreo douăzeci de oi, ce să-ţi spun, îţi era mai mare dragul să-i intri pe poartă!... Cînd păşunam pe dealurile mai din apropierea satului, îi aducea nevasta de mîncare. În rest, se gospodăreau singuri. Îmi plăcea s-o urmăresc de la fermă, că drumul începea să urce ceva mai sus de saivane, cu basmaua legată ştrengăreşte, la ceafă, cu mîinile cărînd povara şi cu desaga pe umeri, grăbindu-se spre poala pădurii unde păştea turma celor de la Mănăstirea Măgarului. Frumoasă muiere! Mă gîndeam uneori la ei. Potrivită pereche! Ce nu pricepeam eu — ce nu pricepeam, zic, era de ce femeia nu făcea niciodată drumul pînă la capăt. Urca şi cobora, urca şi cobora şi tot aşa mereu, pînă ajungea pe un fel de platou aflat pe coama unui deal. Acolo lăsa greutatea jos, desfăcea desagii pe care-i purtase pe umeri — îi aducea totdeauna o sticlă cu rachiu şi o damigenuţă plină ochi cu vin din via lor — se întorcea cu faţa spre răsărit, apoi spre apus, de parcă ar fi vrut să verifice direcţia vîntului; cu bărbatul nici o vorbă, nici un semn. După tot ritualul ăsta, începea drumul de înapoiere: vale, deal, vale, deal, pînă ajungea pe drumul drept care trecea pe dinaintea fermei, nu intra în vorbă cu nimeni şi se pierdea prin grădinile care o scoteau ceva mai pe ocolite drept în faţa casei ei. Să întreb pe careva despre povestea asta, nu se cuvenea. Se bagă doctorul în treburile altora? El să-şi vadă de ale lui!... Acum, cînd stam dinaintea focului, cu cojocul pe umeri şi ascultam cum plouă afară, îmi venise în minte toată istoria asta cu nevasta lui Miron. Baciul îmi întinsese o ceaşcă de pămînt destul de mărişoară, plină ochi cu rachiu de pară ca să mi se pornească sîngele ca lumea după udătura şi frigul pe care le îndurasem.


        Am închinat în sănătatea lor şi am sorbit o înghiţitură dublă. Am simţit că-mi ia beregata foc. Mi-au venit şi două lacrimi în ochi, dar m-am prefăcut că fumul a fost de vină şi ciobanii s-au prefăcut şi ei la rîndul lor că-mi dau crezare. Miron a tăiat vreo cîteva felii de brînză — „să luaţi ceva în gură, dom’ doctor" — a tăiat şi ceva caş. Mitu Lixăndroiu a zdrobit în pumni vreo cinci cepe de-alea de apă, le-a presărat cu sare grunjoasă la mijloc, ca să le înmoaie foaia şi să le taie iuţeala şi baciul mi-a mai umplut o dată ceaşca. Aveau pe lîngă stînă o adevărată gospodărie. După ce am isprăvit brînza — odată cu ea s-a isprăvit şi rachiul de pară — au tăiat bucăţi de slănină afumată, le-au înfipt în ţepuşe dinainte meşterite şi le-au ridicat deasupra jarului, la răscopt. Baciul nea Ştefan Profeta, a făcut semn unuia care s-a grăbit să aducă o ploscă plină cu un vin rozaliu „vin din ăl an, domne doctor" şi ne-am aşternut pe povestit. M-am uitat la ceas; nouă fără douăzeci. Era încă devreme. M-au întrebat dacă vreau să mă culc. „Poate sînteţi ostenit de drum şi de vreme..." Le-am spus că nu-mi era somn. Miron cu încă unul s-a dus să dea o raită la saivane şi să controleze posturile la cîini. Au luat cu ei două felinare de vînt, măciuci cu capetele noduroase sprijinite pe umăr şi s-au pierdut în noapte. Am închinat o cană cu vin în sănătatea lor. Cred că numai Dumnezeu în rai îşi poate permite să guste cînd şi cînd o asemenea licoare! Aveai impresia că zdrobeşti bob de tămîioasă în gură! Baciul Ştefan mi-a făcut semn cu capul în direcţia celor doi înghiţiţi de întuneric. Şi ca să nu-i încurc, a ţinut să precizeze: De la Miron. I-a lăsat nevasta o damigenuţă înainte de a se porni ploaia. De-atunci n-a mai venit. „Drum greu, noroi, o murează pe biata femeie, a căinat-o el. Bate Huşiu’ în vin, dom’ doctor", a zis Mitu Lixăndroiu. „Şi-aici nu e vorba numai de soi, mai e şi de priceperea omului! Asta a moştenit făcutu’ vinului de la tac-su, şi tac-su de la tac-su, şi-ăsta se vede că tot de la tac-su l-a moştenit, că altfel n-avea de unde. "Da’ nu-ţi dezvăluie taina", se amestecă în vorbă unul ceva mai mărunţel din cealaltă margine a focului, „nici să-l pici cu ceară! Auziţi dumneavoastră, nici lu’ socru-su nu vrea să-i vîndă secretu’, ce să mai vorbim de noi, care mîncăm aceeaşi pîine de atîţia ani?! Adică-ţi spune el ceva-ceva, da’ te lasă cu ochii în soare, tocmai cînd ţi-e lumea mai dragă!... Se laudă că tac-su i-ar fi lăsat taina sub prestare de jurămînt, iar dacă-l calcă, se duce dracului vinul; face floare şi se borşeşte!..." Necăjit, mărunţelul îşi scoase o ţigare, aprinse un băţ de chibrit — că se aprindeau toate în vremea în care se petreceau cele ce-ţi povestesc acum, nu-ţi săreau nici în ochi, nici pe cămaşă, să ţi-o găureşti cu catran — şi-i dădu foc, prilej pentru baciul Ştefan Profeta să-l ia cam peste picior: „Nu te văd eu pe tine procopsit, mă Pirone" că aşa-l chema pe mărunţel, Tudor Pirone . Ciobanul îşi înălţă ochii spre el. „De ce, nea Ştefane"? întrebă nedumerit. „Cum de ce, mă? Păi dacă scaperi tu băţ de chibrit ca să-ţi aprinzi ţigara, cînd ai la picioare un maldăr de jăratic, semn de chibzuinţă crezi tu că e ăsta?" ...(Mai pe iarnă am aflat întîmplător că baciul era aşa de pornit şi pentru faptul că el fusese silit să se lase de fumat în urma unui pariu pe care nu vrusese să-l piardă, pariu care rămăsese încă în picioare.) În ce mă privea, nu ştiam de unde s-o iau ca să pot afla de ce drumul nevestei lui Miron se isprăvea întotdeauna pe platoul acela de deal despre care ţi-am pomenit. Pe deasupra capului îmi pluteşte unda unui pui de somn şi ca să nu mi se coboare pînă pe pleoape, trag cu disperare din ţigară. Faţă în faţă cu mine, doctorul e mut. Priveşte cu un fel de nostalgie paharele pline, în care luna luceşte ca un ban de aramă atins de cocleală. „Îmi pare rău că n-am avut destulă vreme la îndemînă să trec şi prin B.", se trezeşte el vorbind. Eu sorb din pahar şi mă prefac, atît cît mă pricep, că nu mă interesează ce spune. Soarbe şi doctorul dintr-al său şi, fără să mă ia în seamă, continuă, parcă pentru sine: „Măcar pe Tudor Pirone să-l fi întîlnit. El e mai rău de gură, cum spunea baciul Ştefan Profeta, şi nu l-ar fi răbdat inima să nu-mi povestească dacă s-a împăcat sau nu cu nevasta şi dacă femeia continuă să-i ducă şi-acum mîncarea tot numai pînă sub poala pădurii, unde ies ciobanii cu oile la păscut, ori se cară cu desagii pe umeri pînă la saivanele de la Mănăstirea Măgarului." „Asta înseamnă că ai dezlegat misterul în care era învăluit drumul nevestei lui Miron," l-am întrebat, fără să-mi pot ascunde curiozitatea care începuse să mă roadă... Păi, mi-au povestit ei cam pe la jumătatea nopţii, după ce s-au întors cei doi din rondul lor. „Mi se pare mie, ori s-a mai domolit ploaia?... s-a interesat Mitu Lixăndroiu, cînd i-a văzut scuturîndu-şi căciulile de apă. „Parcă..." a răspuns tovarăşul lui Miron şi s-a tras în preajma focului. „Dacă dă niţel soare, nu s-a lăsat păgubaş Lixăndroiu, să vedeţi iarba cum înverzeşte ca primăvara, domnu’ doctor!... Era cald în adăpostul ciobanilor, focul dogorea gospodăreşte, lemnele uscate dădeau o flacără auriu-albăstruie, băusem două căni bune cu vinul acela dumnezeesc, mîncasem bine şi o moleşeală plăcută începuse să-mi dea tîrcoale. Oamenii vorbeau domol de ce-au să facă după ploaie, mie mi se închideau ochii şi Ştefan Profeta mi-a zis: „Să vă pregătim un aşternut, domnu’ doctor. N-o să vă odihniţi dumneavoastră chiar ca acasă..." „Mai bine să ne mai toarne Miron cîte o gură de vin. Dacă se-ndreaptă vremea, mîine vine nevastă-sa cu mîncare şi-i mai scapă ea o ploscuţă...", îi recunoscusem vorba. Era Pirone: Tudor Pirone. Am deschis ochii. Somnul îmi dispăruse, parcă mi l-ar fi luat cineva cu mîna. „Ai avut noroc de femeie, mă Miroane. Nu pregetă, săraca. A mea nu vine decît din an în paşti... Da’, da’ vine pînă aici, nu numa’ pînă la Muchia Spinului!..." Iată că se ivise prilejul să aflu numele locului în care nevasta lui Miron se oprea de fiecare dată să cerceteze direcţia vîntului şi să-i lase bărbatului ei prînzul pentru acea zi. Am înţeles că omului nu-i plăcea să se vorbească despre el şi femeia lui, dar n-a protestat. Dacă ar fi făcut-o, cu siguranţă că le-ar fi dat apă la moară, iar muşcătura lor ar fi fost mult mai adîncă. Să mă amestec şi să-l întreb ce şi cum?... I-aş fi trezit mîhnirea şi, fără îndoială, hazul celorlalţi. Am zis să mai aştept. Presimţeam că era mai bine aşa. „Mai cu scaun la cap" cum ar zice unul mai înţelept decît mine... Am sorbit o gură de vin; lîngă mine, Mitu Lixăndroiu a făcut la fel, după care a vorbit cu multă seriozitate, adresîndu-se unuia singur şi totuşi tuturor: „Hai, mă Miroane, că şi tu eşti cusurgiu! Om sucit, mă; om sucit, asta eşti! Ţine omu’ supărare o zi, o săptămînă, hai o lună, da’ uite că la tine iarna asta se împlineşte anu’!"„Dacă era a mea în locul Lisavetei lui ori îmi făcea mîncarea nesărată, ori îi arunca doi pumni de sare, aşa încît să beau apă două zile şi două nopţi în şir, fără să mă satur!"... „A ta ar fi şi-n drept s-o facă, Tudore", i-o reteză baciul, ca să mi se adreseze de astă dată numai mie! „A greşit şi ea o dată în viaţă, dom’ doctor, o dată a greşit, da’ nebunu’ ăsta de Miron — că nu poate fi decît nebun! — nu şi nu, că dacă i-ar fi cusut nasturele de cu seară..." Am clătinat cu nedumerire din cap. El mi-a simţit încurcătura în care mă zbăteam şi dorind să-mi dea o mînă de ajutor: „Adică vreau să zic: dacă femeia i-ar fi cusut nasturele de cu seară, cînd a venit lupul..." Mi-a venit să-mi dau doi pumni m cap. Ce legătura dracului putea să existe între un lup şi un nasture?...




        Îmi era cunoscută strînsa legătură dintre brînză şi mămăligă, dintre friptura de pui şi mujdeiul de usturoi, dintre tren şi locomotivă, dintre măr şi purcelul de lapte, dintre vin şi sifon — măcar că în cazul de faţă nu este întotdeauna tocmai fericită, dar mă rog, s-o acceptăm — legătura dintre vişine şi spirtul rafinat... Dar să existe o cît de mică legătură între ditamai lupul şi un pîrlit de nasture... Ei nu, că asta întrece orice închipuire! Miron ăsta, domnu’ doctor," i-a luat vorba din gură baciului Tudor Pirone şi mi-a fost pe plac — Pirone avea vorba mai ţepoasă, mai plină de venin — „are şi el, cum aveam şi noi ăştialalţi, vreo douăzeci de oiţe, acolo pe bătătură. Ne îngrijim din vreme pentru iarnă de fîn, de coceni, de ceva grăunţe — că fără ele nu se poate — şi pînă dă colţul ierbii le băgăm la adăpost. Ei, domnu’ doctor, luă el o notă ceva mai de sus, aici e aici; de-aici începe tot necazul lui Miron cu femeia; de la adăpostul ăsta... Că să ştiţi de la mine, e un ce cu el!..." „Adică cum?" aş fi vrut să-l întreb, dar m-am răzgîndit, să nu rup cumva firul povestirii. „Pe la noi nu se fac grajduri de iernat pentru oi. Aşa am apucat. Nişte sîlpi de salcîm bătuţi în pămînt, nişte grinzi sprijinite pe capetele lor, grinzile înţepenite în scoabe ţigăneşti, căpriori, va să zică acoperişul din stuf, pereţii tot din stuf, că se găseşte berechet în baltă... Sub acoperiş, ieslea pentru fîn şi drobul de sare, că fără el nu se poate — avea vorba asta, pe care-i plăcea s-o repete cît mai des — şi cam atît. Restul, cît să se mişte animalele, o bătătură îngrădită cu gard, tot de stuf, cît e el de înalt, ca să nu sufle crivăţul cînd se porneşte. Că o să vedeţi dumneavoastră, bate al dracului cînd o ia din loc! Ce-avem noi, are şi Miron, ce-are el, avem şi noi... Astă iarnă, cumva după Bobotează, venim noi de la fermă, ne-abatem pe la MAT, şi-n poartă la mine ne dăm bună-seara şi ne despărţim. Zăpada, cu vreo două laturi de palmă peste o jumătate de metru. Ei, e zăpada mare, e şi anul bogat; aşa că nu e cu supărare... Cu vreo două zile în urmă se înseninase. Cerul, ca sticla. Strălucea soarele pe zăpadă de ţi se tăiau ochii de-atîta alb! Vreme frumoasă. Vreme de sănii!... Numai noaptea şi dimineaţa muşca gerul, de ţi se lipeau palmele de clanţa uşii!... În asemenea nopţi dihăniile coboară pînă în sat. Le mînă foamea din urmă. Le simt mirosul cîinii şi se pun pe urlat. N-ai încotro: pui mîna pe topor şi ieşi să-ţi aperi avutul. Dintr-o margine de sat unul strigă: Lupuu, băăă!. Dintr-alta: Vulpea, băăă! Cine cu ce se trezeşte pe bătătură!... Cum vă zic, în poartă la mine mă despart de Miron". Aici face o pauză, ca să-şi aprindă ţigara. De la jar şi-a aprins-o, ca să nu-i mai dea baciul Ştefan peste nas. Mă uit pe sub sprîncene spre bărbatul cu numele pomenit. Ascultă întîmplarea cu luare-aminte, de parcă n-ar cunoaşte-o ori n-ar fi fost vorba despre el.

        Tudor Pirone trage cu sete din ţigară — Ştefan Profeta umblă cu nasul după fumul slobozit în încăpere, semn că-i mai mare poftă, dar pariu-i pariu! — după care reia povestea exact din locul în care o întrerupsese: „Intră el în casă, la căldură, o întreabă pe nevastă-sa dacă a dat la animale ori să se ducă el, dacă a legat ca lumea poarta de la oborul oilor, femeia îi răspunde că da, şi Miron zice că ar bea o cană de vin fiert, că l-a răzbit gerul pînă la oase! Femeia nu pregetă, umple cana, aşa-i place bărbatului — întăreşte focul şi după un timp vinul începe să cînte şi să scape un abur uşor, de să te apuce ameţeala! Bea Miron o ceaşcă plină, bea şi nevastă-sa o jumătate. Mai bea el una, şi încă una, mănîncă, dă o roată prin curte, că aşa are obiceiul să facă în fiecare seară — cerul ca sticla, gerul ca un cîine turbat — totul în regulă, hai să ne pregătim de culcare. — Mă, Lisaveto, zice omul înainte de a se băga în aşternut. Mie mi s-a rupt nasturele de la betelia ismenelor. Ia un ac şi întăreşte-l ca lumea, ca să nu te mai scol mîine dimineaţă cînd plec. Ce-o fi fost cu nevastă-sa, că nu e firea ei, să lase dracului nasturele pentru dimineaţă, că nu s-o face gaură-n cer dacă n-o să i-l coasă chiar în clipa aia şi-o să-l lase pentru a doua zi! Miron s-a posomorît el, dar n-a mai scos o vorbă. Şi-a turnat în ceaşcă un rest de vin, l-a băut fără plăcere şi s-a culcat. Muierea a rămas să mai lucreze, că ăsta le e năravu’ în nopţile lungi de iarnă. Cînd s-au uitat la ceas, apropia de zece. Nu e tîrziu. A încercat să lege o vorbă cu bărbatu-su, dar Miron, morocănos din pricina nasturelui, s-a prefăcut că doarme şi nu i-a răspuns. Cînd s-a uitat a doua oară, ceasul tot în preajma lui zece. Ei i s-a părut că se apropie de unsprezece. Se vede că la plecare, dimineaţa — că numai el îl întorcea şi-l potrivea cînd era cazul — omul uitase, şi ceasul stătuse. O răzbise somnul după cîte a povestit mai tîrziu, aşa încît, după mintea ei, trebuie că era trecut bine de miezul nopţii. Se mira că n-auzise cocoşii cîntînd. Se vede că din pricina gerului prea mare încurcaseră şi ei mersul timpului. Nu poţi să mergi nici pe mîna lor totdeauna!... Şi-acu’, atenţie la mine: întii s-au pornit pe lătrat cîinii lui Mie Zglobiu, da’ nu aşa ca de lup. Ai fi zis că latră mai mult ca să se încălzească. Ilie, la vreo două curţi de el. Au tăcut ăştia, au luat-o ai lu’ Antone. Lisaveta tocmai se lăsa în cămaşă de noapte. Cînd au început să urle şi-ai lor, mai întîi Floriu, după el Ursu şi-n cele din urmă Gogu — botezat aşa după numele unui agent fiscal cam prost la gură — femeia a înţeles că lupul venise dinspre baltă, pe după grădini, şi-a dat năvală în saivanul lor, dacă nu cumva — Doamne păzeşte! — o fi împins poarta în lături, ca să dea buzna peste oi. Să ştiţi, domnu’ doctor, că muierile noastre nu se tem de lup. Aşa numai în cămaşă cum era, Lisaveta a trecut în fugă prin tindă şi a ieşit pe prispă. Ger de crăpau pietrele. Cerul curat, fără lună. Stelele, cît pumnul. Cîinii se zbăteau pe lîngă saivan, oile se îmbulzeau în pereţii adăpostului. A lăsat uşile vraişte şi s-a apropiat de pat, zgîlţîindu-l pe Miron. — Scoală bărbate, că a intrat lupu’ la oi! Aveau un felinar de vînt în tindă, care ardea toată noaptea pentru te miri ce nevoi. Aşa ţin şi eu; aşa ţinem toţi. N-a trebuit să-l strige de două ori. Miron a sărit din aşternut, cum sari la militărie cînd se sună alarma. Nasturele lipsă de la betelia izmenelor i-a făcut figura. Abia, abia, să rămînă omul gol puşcă, ca la botez. În disperare, s-a agăţat cu mîna dreaptă de betelie, aducîndu-şi îmbrăcămintea într-o poziţie cît de cît apropiată cu normalul. S-a repezit în tindă, a pus stînga pe felinar şi în goana mare pînă la adăpostul oilor. Aici, poarta crăpată. A scăpat o înjurătură printre dinţi — doar o întrebase pe nevastă-sa dacă a legat-o strîns şi sus şi jos — şi s-a strecurat prin deschizătură. De cum a intrat, a văzut ochii lupului sclipind printre oi. Tot omul ştie că fiara se pierde cînd vii spre ea cu lumină. Cu dreapta ţinîndu-se de brăcinarul ismenelor, cu stînga purtînd felinarul de vînt deasupra capului, Miron înainta printre oi. Simţind furia omului, lupul se trăgea îndărăt, căutîndu-şi o gaură în peretele de stuf prin care să poată scăpa cu obrazul curat. Peretele, împletit de mîna lui Miron. Nici o vrabie n-ar fi putut ieşi prin el. Miron, un pas înainte, lupul unul îndărăt. Ce gîndea Miron: — Să fi avut eu nasturele cusut, aveam o mînă liberă; în mîna liberă, ciomagu’ ori toporu’... Îţi tăiam eu pofta de carne proaspătă, dom’le lup!... De partea lui, lupul, necunoscînd încurcătura în care se afla Miron din cauza nasturelui, gîndea şi el aşa: — Pe unde ies? Dacă s-apropie mai mult de mine şi mă cotonăgeşte, cu te miri ce, aici îmi putrezesc oscioarele! Îmi rămîne lupoaica văduvă şi lupanii orfani şi pe drumuri!... Se vede că-i ajunsese la urechi isprava lui, Miron cu ursul, că umblă vorba... Ăsta a strîns urs de gît, domnu’ doctor, zău aşa!... Cînd spuse aceste cuvinte, aruncă şi-o privire furişă în direcţia celui despre care povestea. Numai că pe faţa acestuia nu se clintise nici o cută. Ba parcă se înseninase chiar, apropiindu-se de zîmbet. Mai face Miron un pas înainte. Mai face lupul unul îndărăt. Ce mai gîndeşte fiara: — Singura scăpare, poarta.


        Dar pe unde s-o iau? Simţind prezenţa stăpînului, oile parcă se mai potoliseră. Afară ştia că-l aşteaptă cîinii. Dar să iasă el o dată afara, şi-acolo vede ce plan nou mai trebuie ticluit. Din ce pricină nu se cunoaşte, o parte din oi au luat-o spre răsărit, alta spre apus, lăsînd drept pe mijlocul adăpostului o cărare de te puteai plimba cu mîinile la spate pe ea. Bărbatul nu putea din pricina brăcinarului şi a felinarului, lupul nu-şi permitea să se plimbe. Pentru o clipă, om şi animal s-au privit ochi în ochi. Dacă Miron o mai fi avut parte de vreun gînd, asta numai el poate să ne-o spună. Lupul, însă, şi-a luat inima-n dinţi şi şi-a zis cu spaimă în glas: — Acum ori niciodată!... Şi şi-a făcut vînt cu toată forţa drept înainte. Văzîndu-l cu cîtă hotărîre se apropie, pe Miron l-a apucat deodată cea mai neagră frică. — „Ăsta se repede la beregata mea!"... şi ca să-i rămînă dreapta liberă pentru apărare, a dat drumul brăcinarului de la ismene, exact în clipa în care duşmanul său îi intrase cu capul între picioare, singura posibilitate pentru el de a ajunge la poarta saivanului. Miron a simţit o zmucitură puternică, din pricina căreia era gata-gata să se prăbuşească pe spate cu felinar cu tot. Lupul intrase cu capul drept în turul ismenelor omului, care îi alunecaseră neputincioase pînă aproape de genunchi. În disperare de cauză, fiara nu s-a oprit. A continuat să pornească cu capul acoperit în acel sac de o croială atît de curioasă, se pare ultima invenţie a omului în materie de vînat lupi!... Cum s-a deschis poarta, nici omul, nici fiara nu ştiu. Lupul îl bănuia pe Miron, pe care-l purta în spinare, în vreme ce acesta, fără să lase felinarul de vînt din mîna stîngă, se străduia s-apuce cu dreapta brăcinarul, ca să nu-şi piardă îmbrăcămintea pe drum, în această goană drăcească şi să se facă de rîsul vecinilor, care auzind hărmălaia făcută de Lisaveta, începuseră s-apară pe la porţi.  „Lumeee, lume! Sări, lume, că mi l-a luat lupu’ pe Miron în spinare şi nu ştiu unde l-o duceee!" Ea, pe prispă strigînd, Miron prin curte, călare pe lup, cu cîinii tîrîş după ei şi oile behăind în obor! — Dacă scap cu viaţă, gîndea Miron, o omor! Fir-ar mama lui a dracului de nasture!... L-a aruncat într-un morman de zăpadă. Ismenele îi ajunseseră aproape de glezne. S-a scuturat, şi le-a tras în sus, a înţepenit mîna dreaptă pe brăcinar şi a suflat în flacăra felinarului tocmai cînd intram eu pe poartă ca să-l întreb: „— Ce e, mă, Miroane? Ce tot strigă femeia asta a ta?!..." A mormăit ceva, n-am înţeles bine ce, a intrat în casă, şi-a luat hainele pe el, şi-a pus căciula în cap, a dat o roată pe la oi să vadă dacă n-a rămas vreuna pe dinafară, a strigat cîinii, a legat poarta adăpostului în trei locuri, sus, jos şi la mijloc, a mai intrat o dată în casă — se vede că-şi uitase ţigările şi pînă la ziuă mai era — s-a uitat plin de curiozitate la ceas, l-a întors, fără să-l potrivească şi, înainte de a coborî scara prispei, i-a aruncat femeii peste umăr, fără prea mult necaz: — Eu o să mă mut la fermă pînă mi-o trece. Dacă mi-o trece!... Vezi cum te descurci cu gospodăria şi fă bine de nu-mi prea ieşi în cale, mai cu seamă cînd sunt la mînie! Iar din poartă: — Fir-ar al dracului de nasture cu naţia lui, că parcă-ţi cădea mîna dacă mi l-ai fi cusut de-aseară!...

(Perpetuum comic ’85, pag. 12)



Persoane interesate