Am să vă spun o poveste ce pare de-a dreptul de necrezut. Dacă n-aş fi fost eu însumi eroul întîmplării, vă asigur că aş fi spus, ca şi dumneavoastră dealtfel, că sînt baliverne. Dar, vă rog să mă credeţi că nu înfloresc cu nimic adevărul gol-goluţ.
Acum un an, veneam cu maşina, după trei săptămîni de concediu, de la ţară, unde îmi lăsasem toată familia ca să se mai bucure de aer şi linişte. Era o zi toridă, iar eu plecasem tocmai la ora prînzului, în ideea de a ajunge devreme acasă, să pot să-mi mai rezolv cîteva probleme de ordin casnic şi să prind apa caldă pentru o baie pe care mi-o doream cu ardoare.
Asfaltul se înmuiase, aproape că se scurgea de pe carosabil, maşina mergea greu. Undeva, în cîmp, la un moment dat mi s-a oprit motorul. Am încercat să dau la automat, dar nici ăsta nu mai răspundea comenzilor. Părea să fi fost o pană totală de curent. La repararea unei maşini mă pricep cît şi la chirurgia plastică sau fizica cuantică, aşa că am coborît şi am început să mă scarpin în cap. Din faţă nu se vedea venind nimic, din spate la fel. Mi-am aprins o ţigară şi am vrut să mă duc la umbra firavă a unui copăcel prăfuit, pînă s-o milostivi cineva să mă scoată din încurcătură.
Nu ştiu cum am făcut, că m-am întors şi am văzut pe cealaltă parte a şoselei, pe mirişte, o drăcovenie argintie, care semăna teribil cu o farfurie zburătoare. Am crezut că am halucinaţii din cauza căldurii. O fi, m-am gîndit, o fata morgana, ce a luat forma OZN-ului, ca urmare a lecturilor mele exagerate din almanahurile apărute anul trecut. M-am frecat la ochi, m-am ciupit, dar obiectul rămînea tot acolo, cu aceleaşi forme şi dimensiuni. Ştiam, tot din cultura asimilată prin articolele contradictorii de specialitate, că nu e bine să te apropii de extratereştri, că s-ar putea să o păţeşti. Le-am întors spatele şi am vrut să intru în maşină. La urma urmelor ce treabă am eu cu ei şi ei cu mine?! Sînt de principiu că nu e bine să te bagi în viaţa altora, că pînă la urmă tot tu ieşi prost.
Atunci, o voce metalică, robotizată, s-a auzit foarte clar:
— Vino mai aproape!
Picioarele mi s-au tăiat, transpiraţia a început să-mi curgă pe gît, în jos pe sub cămaşă, spre zona pantalonilor.
— Hai, vino fără frică!
M-am apropiat încet. Ştiam că de „ei" nu poţi fugi. Te prind cu lasouri de laser sau alte invenţii monstruoase. Aproape de farfurie care era cam cît un TIR din ăla mare, am văzut o trapă ce s-a deschis şi o scăriţă, identică celor de la TAROM, a făcut legătura cu pămîntul.
— Urcă!
Pînă aici mi-a fost, mi-am zis! Ăştia mă răpesc şi mă duc în cine ştie ce galaxie, la dracu în praznic, de nu mai ştiu nici ăia de la serviciu nici familia, pe unde zac. Şi dacă fac experienţe?? Şi dacă mă disecă, aşa ca pe broaşte la vivisecţie, să vadă ce am înăuntru şi cum îmi funcţionează organismul? Singura satisfacţie postumă aş fi avut-o cu plămînii, că de atît fumat, probabil că sînt ca nişte hornuri, iar în viitoarele planşe expuse la şcolile „lor", ar fi fost desenat un pămîntean cu bronhii negre-maronii, pline de nicotină.
Am urcat scara tremurînd, fiind convins că era ultima oară cînd mai vedeam lumina zilei pămîntene. Încăperea în care am intrat nu avea nimic din „camera de comandă" cu bord sofisticat, ecrane şi beculeţe colorate, aşa cum ne-am obişnuit noi din filmele s.f. Era ca un living mare, demodat un pic, cu fotolii asemănătoare scaunelor de la dentist.
Patru arătări metalice sau poate erau vîrîţi în costume, nu mi-am dat seama, de culoare cenuşiu spre vînăt, şedeau pe scaunele stomatologice. Nu aveau gură, nici urechi, nici măcar antene care să se mişte în dreapta sau în stînga.
— Stai jos!
M-am aşezat încet pe un scaun din ăla electric, aşteptînd ca nişte ghiare de fier să mă imobilizeze pe vecie. Dar nu s-a întîmplat nimic. După o pauză apăsătoare, timp în care bănuiesc că mă studiau, din nou vocea robotizată:
— Te-am urmărit, te-am testat şi vom încerca să facem un experiment cu tine. Te rugăm să ne ajuţi!
Asta era! Deci trebuie să-mi dau consimţămîntul ca să mă ciopîrţească. N-am ce zice, sînt manieraţi!
— Dacă nu se poate altfel...
— Vrem să vă cunoaştem mai bine. Pentru asta, cineva de pe îndepărtata noastră planetă, va sta cu tine timp de paisprezece rotaţii ale Pămîntului în jurul propriei axe. Îl vei găzdui, îl vei însoţi, îi vei explica totul! Îţi mulţumim!
Am respirat uşurat.
— Dacă-i numai asta, cu dragă inimă!
Un gînd însă mi-a întunecat bucuria; cum puteam să umblu pe stradă cu un godin din ăsta inform?! Acasă, mai treacă-meargă, îl ţin în debara, dar în oraş? Parcă, citindu-mi gîndurile, am auzit difuzorul:
— Ne-am străduit, prin multe încercări de laborator, nu întotdeauna reuşite, să creăm o fiinţă identică vouă. Iat-o!
O uşă, pe care n-o văzusem, s-a deschis şi o femeie, măi fraţilor, cum să v-o descriu că n-am cuvinte, a intrat în living. Era ceva grozav, ce mai! Mi se aburiseră şi ochelarii. Brunetă, cu ochi albaştri verzui, corp absolut după toate canoanele, îmbrăcată cu o bluză mov care-i ascundea sumar bustul, o fustă neagră mini, iar pe picioare avea trase nişte cizme de piele de culoare albă, care-i ajungeau mult mai sus de genunchi. S-a apropiat de mine.
— Mă chiamă Ella!
Am bîiguit ceva.
— Nu e nevoie, ştiu tot despre tine, ţi-am consultat fişa psiho-fizică!
Mi-a dat mîna. Era rece ca gheaţa că m-au trecut fiorii. Reacţia mea n-a scăpat celor patru momîi, care pînă atunci nu făcuseră nici-o mişcare. S-au ridicat, s-au sucit unul spre altul, apoi, după o pauză, am auzit din nou:
— Aici am greşit noi! Temperatura corpului nu este cea normală.
Mîna Ellei, pe care o mai ţineam încă într-a mea, a început să se încălzească, pînă cînd m-a fript.
— Puţin mai scăzută! am strigat. Aşa... încă puţin! Acum e bine! Stop!
Am coborît scăriţa amîndoi. În spate am simţit cum se închide trapa.
— Peste paisprezece rotiri în jurul axei, la aceeaşi oră, să fiţi aici!
N-am întors capul, dar un fîsîit uşor, ca de sifon pe terminate, se auzea tot mai pierdut, semn că farfuria decolase de pe mirişte şi plecase spre Univers.
Am ajuns cu Ella pe şosea, am intrat în maşină, ciudat, motorul a pornit imediat. Pe drum m-a întrebat, cu o dicţie perfectă, dar uşor sacadată, ca la toţi străinii care doresc să nu greşească vreun cuvînt, ce e aia, ce e ailaltă. I-am explicat bucuros. După cîteva minute ştia tot bordul şi tot sistemul de funcţionare al maşinii mele. Cînd a văzut bricheta a rămas o clipă nedumerită, dar a scos din poşetuţă un fel de minicalculator, a apăsat de cîteva ori şi aceeaşi voce, i-a răspuns din cutiuţă:
— Aparat electric pentru aprins ţigări!
— Ce sînt alea ţigări? a întrebat candidă.
Un drog pe care îl inhalează pămîntenii pentru autodistrugere!
Mi-a cerut o ţigară să vadă cum mă autodesfiinţez. Se pare că i-a plăcut, că pînă la punctul de control de la intrarea în Capitală mi-a terminat un pachet. Aici, o verificare de rutină, ne-a oprit. Agentul mi-a luat actele să le controleze, dar cînd a dat cu ochii de extraterestră, a început să se bîlbîie, s-a înroşit tot şi mi-a pus în braţe documentele unui şofer de camion, tras şi el pe dreapta.
— Circulaţi, vă rog, circulaţi!
I-am explicat că se strecurase o greşeală în distribuirea carnetelor, dar asta l-a făcut să se fîstîcească şi mai tare, aşa că era să rămîn cu două permise, plus foaia de parcurs a bietului camionagiu.
Cînd am ajuns în faţa blocului, puştimea care se juca, a rămas mută în faţa minunăţiei ce coborîse din maşina mea. Dacă aş fi venit în tinereţe, hai să zicem cu Marilyn Monroe, la noi în cartier, n-ar fi fost o manifestaţie mai grozavă ca aia făcută la întoarcerea mea de la ţară.
În apartament m-am apucat de dereticat, am pus rufele murdare aduse la înmuiat şi am început să gătesc. În timp ce Ella mă ajuta foarte serios la treabă, mă întreba curioasă despre fiecare lucru în parte, la ce foloseşte, cum funcţionează şi cum se poate procura. Îi dădeam explicaţii, cît puteam mai simple, dar mai complete. Din păcate, obiectele meie de uz casnic nu mergeau cum ar fi trebuit, de exemplu robinetele la baie nu se închideau, clanţele la fel, radioul, ca să pornească trebuia să-i dai un pumn, idem la oprire, ceasul deşteptător nu funcţiona decît în poziţie culcat pe dreapta, iar televizorul uşor aplecat, însă spre stînga. I-am dat din rochiile soţiei, avînd amîndouă aproximativ aceeaşi talie, că nu puteam ieşi cu ea pe stradă îmbrăcată ca în benzile colorate de prin reviste.
Seara am dus-o la restaurant. I-a plăcut foarte tare, mai ales orchestra cu instrumente electronice, „Busuioaca de Bohotin" şi puiul la ceaun.
A doua zi, după serviciu, am mers la teatru, apoi la barul de noapte, ca să cunoască şi ea mai bine modul de viaţă al pămîntenilor.
Pentru a-i prezenta frumuseţile patriei, mi-am luat concediu fără plată şi am dus-o pe litoral, la Sinaia, la „Hanul cu prepeleac" şi la băile de nămol de la Strachina. Inutil cred să vă spun că intrasem în cecurile casei, am vîndut cerceii de aur ai soţiei şi un inel rămas de la mătuşa Florinei, ba chiar am făcut un CAR de vreo douăzeci de mii de lei. Trebuia să menţin prestigiul locuitorilor planetei; să se ştie şi în alte galaxii cum e la noi şi ce gazde ospitaliere sîntem!
Au fost două săptămîni de vis, ceea ce nu cred să mai fi trăit vreun muritor cîndva. Eu, în nici un caz, nu! Sînt convins că nici dumneavoastră!
Am uitat să vă spun că relaţia mea cu Ella rămăsese absolut colegială, prietenească, nu atît datorită diferenţei de vîrstă, cît mai ales respectului pe care îl am faţă de civilizaţiile avansate.
În ziua şi la ora stabilită, am fost pe şoseaua Bucureşti-Găieşti, la kilometrul respectiv. Motorul s-a oprit, ca şi data trecută, dar acum ştiam cauza exactă a defecţiunii. Pe fosta mirişte, arată între timp, a coborît farfuria. La scara aeronavei ne-am despărţit cu lacrimi şi îmbrăţişări. Am primit mulţumiri de la vizitatorii îndepărtaţi şi cîteva mici suveniruri: un breloc de inox pentru cheile maşinii, un desfăcător de sticle de bere şi o brichetă pe care am folosit-o aproape trei luni.
M-am întors trist şi singur acasă. Copiii din faţa blocului m-au înconjurat şi m-au întrebat unde este „tanti", iar eu le-am arătat undeva, în sus. S-au posomorît înţelegînd prin gestul meu că se petrecuse o tragedie. Nu le-am povestit nimic, tot n-ar fi înţeles mare lucru.
Peste cîteva zile a venit şi soţia. N-au trecut nici două ore şi a aflat tărăşenia. A început scandalul. Cu toate explicaţiile mele, cu toate argumentele logice, n-a vrut să audă de nimic. A plecat la maică-sa, cu copiii.
În scurt timp am primit citaţie de divorţ. Nici la comisia de împăciuire n-au vrut să mă creadă. Partea adversă avea o groază de martori, cum că în lipsa nevestei adusesem în casă o femeie străină, cu un comportament dubios, cu care cheltuisem toată agoniseala. Eu, din păcate, nu aveam pe nimeni care să-mi confirme autenticitatea faptelor şi exemplara conduită. Pînă la urmă, că nu se făcea să ne despărţim după treizeci de ani de convieţuire, ne-am împăcat formal.
De atunci dorm în vestibul pe o canapeluţă veche, de la mama, nu mai merg singur cu maşina nici pînă la benzinărie, leafa vine şi o ia nevasta şi toată familia nu mă scoate din „bătrîn vicios" sau „Casanova extraterestru".
Acum spuneţi şi dumneavoastră, cum pot eu să-i fac pe cei din jur să mă înţeleagă, că totul n-a fost decît un gest în serviciul prieteniei inter-galactice? Poate stră, strănepoţii mei or să-mi dea, cîndva, dreptate. Deşi, mă îndoiesc şi de asta!
(Perpetuum comic ’87, pag. 57)
