Factotumul

O enciclopedie e-n creeru-i gigant
O singură silabă - şi gata-i cuvîntarea.
Ca un copil la bile se joacă el prin Kant
şi vorbele se umflă şi năvălesc ca marea.

Are-un precept de viaţă: se scoală pe la patru
să aibă-n faţă-o ziuă întinsă nesfîrşit.
E specimen multiplu: poet şi om de teatru,
şi gazetar celebru, şi-amant nefericit.

Să scrie opt coloane, la el este o joacă.
Cu foarfeca adună din cele patru zări.
Acum citeşte-o frază - şi toată ziua toacă,
parcă-o viaţă-ntreagă a dus-o-n cercetări.

E-alături vreun tînăr ce sincer se frămîntă
să afle despre lume o noimă, un răspuns,
stiletul mîrşăviei în spate i-i împlîntă
şi apoi îi ţine-un logos, principial, pătruns.

O, ce întruchipare - a balelor abjecte
cu ochi perfizi şi lacomi, dospiţi sub ochelari,
invidia şi golul l-ascunzi printre proiecte,
dar tu - perfectă nulă, deasupra tot apari.

4 noiembrie 1946

(Perpetuum comic ’86, pag. 15)

Vezi toată postarea

Demon ratat

Voi nu ştiţi un cîntec pe care-l ascult,
în noaptea de beznă şi fulgere grele,
îl zornăie-n lanţuri şi joacă-n tumult
pe cîmpuri de lavă, cortegii de stele.

Mă-nchid fără teamă, în vechiu-mi castel
şi-aştept ora gravă să bată-n pendulă,
se-aude destinul cu pas de patrulă
strîngîndu-mă-n vrajă, încet, ca-n inel.

O, nimeni nu ştie că eu-s fantomă
trăind printre oameni, cu-n scop diavolesc.
Cînd singur cu mine, în taină rînjesc
vrăjmaşii oftează şi intră în comă.

Cu viaţa, sfidînd-o, mă-ncaier la trîntă
şi trec peste hăuri cu pasul constant,
măsor veşnicia în unghi de sextant,
de-aceea strigoii şi ielele-mi cîntă.

De nimeni în ceruri sau iad, nu m-aş teme
căci sînt fiul nopţii, ursit de stihii,
dar sînt robul Terei, prin trei mari blesteme:
fumez, sforăi noaptea, şi am nostalgii!

1946

(Perpetuum comic ’86, pag. 15)

Vezi toată postarea

Reverii de iarnă

Se-oglindeşte nemurirea
în pasajul de cristal
geru-adînc înfige-n spate
lungi tăişuri de pumnal.
Pierd din amintire lemnul
şi privesc la sobă rar
ca la un obiect de artă
cumpărat la anticar.
Se ascunde sub eşarfă
pe perete vechiul nud,
mă gindesc drept consolare
cum a dus-o
Byrd
la Sud.
Ca un zid precis
simt frigul,
şi-l analizez dogmatic,
dar rămîne
dur,
în preajmă
unic
şi
axiomatic.
Să aprind o ţigaretă!
Patru mucuri zac sub scrin.
Mă înclin
adînc
în faţa ne-nduratului destin.
Şi cu mucuri răsucite
cu-n „Jurnal de dimineaţă"
vindec toată-amărăciunea
şi dezgustul
meu
de viaţă.

25 ianuarie 1945

(Perpetuum comic ’86, pag. 14)

Vezi toată postarea

Roman banal

        Înmănunchem în paginile de faţă, aşa cum am făcut-o cu Nicolae Crevedia, Mircea Pavelescu, Aurel Iordache etc., un amplu ciclu de versuri ale unor autori care ne-au fost contemporani, de data aceasta atenţia noastră îndreptîndu-se asupra liricii satirico-sociale a multilateralului poet Mihu Dragomir (1919-1964). Pe cînd scria aceste versuri, scriitorul frecventa mai toate genurile şi speciile literaturii satirico-umoristice. Fie-ne permis, mai ales acum, cînd îl recitim, să nu-l aservim umorismului gratuit atît de răspîndit în epocă, ci poeziei de virulenţă socială, sarcastică, deschizătoare de orizonturi, mai curînd soră bună cu lirica politică. Dar cum se aşteaptă, în sfîrşit, apariţia unei antologii în „Biblioteca pentru toţi", să lăsăm comentariile pentru atunci. Cititorul va avea oricum revelaţia cunoaşterii acestei feţe a liricii lui Mihu Dragomir, care ni-l relevă încă o dată ca pe unul din marii poeţi români ai frămîntatului nostru secol douăzeci. Ordinea în care am dispus poeziile în ciclu e, evident, una cronologică, tocmai pentru a putea oferi cititorului posibilitatea să evalueze evoluţia poezei lui Mihu Dragomir şi în această direcţie.

NICULAE STOIAN

Roman banal

Statuile oxidate din vechiul nostru parc
au renăscut povestea mereu sentimentală
şi ţi-am zvîrlit săgeata demonicului arc
în noaptea cu reflexe albastre, de cerneală.

Tu cunoşteai amorul curat, nepămîntean,
şi-mi recitai, pierdută, sonore poezii,
eu îl citeam cu rîvnă, pe Guy de Maupassant
şi-mi revedeam figura descrisă-n Bel-Ami.

Şi lună după lună noi ne-am iubit cuminţi,
citind din Byron, Shelley, trăind, visînd cu ei,
visam aureola icoanelor cu sfinţi
subtilizată-n vraja romanticei idei.

Dar într-o zi şi nouă ne-a-ntins otrava cobra
ispitei, cînd, din rafturi străvechi de anticar,
ai cumpărat o carte de Maurice Dekobra
cînd eu cumpărasem un biet dicţionar.

Apoi ne-am despărţit. Am părăsit de-atunci,
credinţele abstracte cuprinse-n poezii.
Şi azi gîndesc: e bine femeii să te-arunci,
dar nu, în prealabil, să crezi în Bel-Ami.

1940-1942?

(Perpetuum comic ’86, pag. 12)

Vezi toată postarea