Viaţa cu jachetă

        Cînd Helmut împlini 26 de ani, se căsători cu o jachetă de piele. Era neagră şi bine croită. Ori de cîte ori ieşea cu ea în oraş, ceva din strălucirea ei i se transmitea şi lui.
        În localitate se ştia, bineînţeles, că nu intrase în posesia ei într-un mod obişnuit. Toţi ştiau ce se poate cumpăra din magazinele locale de confecţii. O asemenea jachetă de piele ar fi sărit imediat în ochi. Şi apoi, probabil că Helmut nu ar fi ajuns niciodată chiar la această jachetă.
        O cunoscuse printr-un anunţ. Fusese prezentată ca „NOUĂ. NEPURT." Adresa era un număr de telefon şi un alt oraş. Helmut plecase imediat la bancă şi apoi la gară.
        Prima convorbire telefonică rămase fără nici un rezultat. O voce masculină îi comunicase cu o francheţe brutală că nu mai era nimic de făcut. În final reuşi totuşi să obţină o întîlnire, după ce enumeră o serie de posibile ore convenabile.
        Acolo se mai aflau încă doi bărbaţi. Îşi examină concurenţii cu neîncredere. Apoi fu adusă jacheta. Din acel moment Helmut ştiu cu siguranţă: trebuia să fie a lui!

        Părea într-adevăr complet nepurtată. Pielea strălucea uşor. Nu avea nimic dur, nimic ţeapăn. Nici o cută, nici măcar la încheietura braţului, unde inevitabil apar cute şi la o folosire normală. Nasturii stăteau ca turnaţi; gulerul era mic şi îngust. Croiala buzunarelor laterale era fără îndoială modernă, însă nu de acea eleganţă ostentativă care s-ar fi demodat în cîţiva ani.
        Helmut a fost bucuros că ea nu era de faţă cînd, eufemistic spus, s-au învoit amiabil. Jacheta fusese dusă înapoi în camera alăturată. Cei trei bărbaţi se războiseră vitejeşte precum cocoşii de luptă.
        Bancnote foşnitoare, licitări zgomotoase.
        Curios cum în timpurile noastre luminate mai e încă posibil aşa ceva. Aşa ajunsese să facă şi Helmut, astfel că în final jacheta i-a fost adjudecată.
        Tot ce-l interesa era numai jacheta. Abia cînd o va purta va putea să uite definitiv ruşinosul joc la care participase.
        Formalităţile au fost rezolvate repede. Trebuise să semneze ceva, ceva ce n-ar fi îndrăznit niciodată să semneze cu conştiinţa curată. Totuşi aşa se uzita.
        Helmut rezistase tentaţiei de a îmbrăca jacheta imediat. Respectase bunele maniere şi lăsase să-i fie împachetată.
        La întoarcere, în tren, surîdea visător spre fereastră şi, din cînd în cînd, desfăcea puţin hîrtia pachetului în care ea se odihnea, sprijinindu-se uşor de el.
        Negrul ei intens îl întîmpina cu licăriri uşoare.
        Mai tîrziu, lui Helmut i s-a părut curios faptul că nu se gîndise niciodată că s-ar fi putut totuşi să fi fost purtată.
        Căci ce însemna oare „NOUĂ"? însemna că nu fusese complet nouă? Că fusese doar aproape nouă?
        O mai posedase totuşi cineva, cu toate asigurările de contrariu pe care le primise? Cineva care hoinărise cu ea printr-un oraş străin, care se lăsase privit şi invidiat precum el acum?
        Puteai observa că o jachetă era nepurtată, respectiv că cineva era într-adevăr cel dintîi posesor al ei?
        Esenţial era, se gîndi Helmut, să se creadă că el este într-adevăr primul ei posesor. Numai atunci ar lua naştere, pe bună dreptate, invidia. El, numai el, cu acest exemplar deosebit!
        Cînd îl invadară iarăşi astfel de gînduri, Helmut se ruşină de dubiile sale. Ce importanţa are că o jachetă a îmbrăcat pentru foarte scurt timp şi un alt corp? Pierde ea astfel ceva din valoarea ei? Din strălucirea, din negrul ei intens?
        Nu se dovedise oare că, la fiecare purtat, ea se adapta tot mai mult corpului său şi numai al său? Nu se potriveau ei atît de bine? Nu o poseda el şi numai el? Fiecare cută de la încheietura mînecii ei, lui i se datora. Fiecare uşoară lărgire a cusăturilor, numai el o provocase.
        Ajută oare la ceva în astfel de cazuri tentativele intelectuale de autoliniştire?

        Mai tîrziu Helmut s-a surprins privindu-i cu atenţie căptuşeala. Zăcea destul de neglijent pe speteaza scaunului. În lumina crudă a soarelui de primăvară puteau fi uşor sesizate cusăturile fine prin care căptuşeala mătăsoasă şi strălucitoare fusese prinsă de piele. Încercă să-şi dea seama dacă această căptuşeală mai încălzise vreodată pe cineva. Dacă poate totuşi transpiraţia altcuiva lăsase urme pe ea?
        În aceeaşi zi s-a întîmplat să creadă că descoperă la ea primele semne de uzură.
        Astfel de temeri îl încercau tot mai frecvent pe Helmut. Totuşi îşi amintea încă precis cum o probase el pentru prima dată. Atunci, în faţa celor doi bărbaţi cu care rivalizase în ceea ce o priveşte, i s-ar fi părut nedemn un astfel de gînd.
        Avea încredere în măsurile ce fuseseră indicate. Ştiuse: o jachetă de piele se mulează, prin purtare, după forma corpului. Asta şi sperase: să devină una cu jacheta.
        Atunci, acasă, în faţa oglinzii: o îmbrăcase încet, foarte încet. Îi simţea pielea destul de neobişnuită şi străină pe pielea lui. Totuşi, imediat după aceea, fusese ca şi cum ar fi purtat-o dintotdeauna.
        Cînd, mai tîrziu, asupra ei se îndreptau priviri pofticioase, Helmut îşi umfla deodată pieptul. Simţea pînă şi nasturii, pe care îi încheia de fiecare dată astfel — cînd unul singur, cînd doi, cînd toţi trei. Da, jacheta era a lui.
        Fericirea: uşoara apăsare a celor trei nasturi.
        Curînd începu să meargă cu ea la cîrciuma lui preferată. Ştia că în secret era admirată, chiar dacă uneori era niţel bîrfită.
        Se întîmpla cîteodată ca unul din obişnuiţii lui tovarăşi de pahar să pipăie pielea. Helmut permitea acest lucru numai dacă băuse foarte mult. De cele mai multe ori însă îl lovea pe respectivul peste degete. Cînd era vorba de jacheta lui de piele, nu era de glumit. Asta la început.
        Acasă, cînd o punea delicat pe umeraş şi apoi o aşeza cu grijă în cuierul din antreu, îl izbea mirosul de bodegă, pe care el îl absorbise toată seara. Şi asta îl făcea neîncrezător.
        Doar el fusese totuşi cel care o purtase toată seara.
        Iz de bodegă: un străin care se prinsese de ea ca şi el însuşi.
        Cînd s-a făcut vară şi era tot mai cald, o lăsa deseori acasă. În definitiv, îşi spunea el, ar trebui să poarte totuşi altceva. Prietenii au început să rîdă de mine.
        Cînd uitase jacheta pentru prima dată undeva, avusese mustrări de conştiinţă. Fusese la prieteni, la o petrecere. Se dansase nebuneşte iar în final se organizase un mic carnaval. Fiecare se costumase cît mai original cu putinţă, cu ce avusese la îndemînă. Jacheta sa a trebuit să rămînă undeva de-o parte.

         Helmut se întorsese acasă, clătinîndu-se, cu o pelerină de ploaie. Dimineaţa îi fu scîrbă de netezimea rece şi artificială a acesteia.
        Ceruse pelerina anume. În noaptea aceea turnase cu găleata. Helmut susţinuse zgomotos că jacheta lui era prea fină pentru umezeala trivială de afară. Avea nevoie de ceva rustic, care să-l apere bine de ploaie.
        Acum privea cu oroare acest lucru fără culoare, tern, care zăcea în camera lui.
        Încă mahmur, Helmut sună la uşa prietenului său. Dură mult pînă i se deschise. Cu un gest ruşinat Helmut arătă spre pelerina de ploaie şi se interesă de jacheta sa de piele. Prietenul rînji larg şi conspirativ şi îl pofti pe Helmut înăuntru. Pe sofa zăcea jacheta lui de piele. Neglijată. O mînecă era întoarsă grosolan. Camera părea devastată.
        Helmut îşi puse jacheta pe umeri şi dispăru, fără să fi băut cafeaua ce-i fusese oferită.
        Începind din ziua aceea, Helmut îmbrăca jacheta chiar şi atunci cînd îşi spăla maşina. Îşi spunea că o jachetă de piele poate constitui, în definitiv, un obiect de îmbrăcăminte foarte practic. De ce ar proteja-o exagerat?
        O purtase mult; locurile uzate erau evident vizibile. Îşi pierduse strălucirea. La început avusese mare grijă să o dea frecvent cu un spray special pentru piele. Asta se întîmplase cu mult timp în urmă. Tocită, cenuşie, unsuroasă, abia dacă mai păstra pe alocuri ceva din negrul ei intens.
        Helmut se dezobişnuise demult să-şi mai incheie nasturii peste abdomen. Se îngrăşase mult. Jacheta nu putuse ţine pasul cu el. Cine ştie dacă nasturii ar mai fi rezistat? Nu-i plăcea să umble cu nasturii rupţi. Nu trebuia să vadă oricine că aţa se slăbise şi că el, pur şi simplu, nu avea chef să-i coasă...
        O mai luă încă cu el atunci cînd mergea la circiumă. Acolo o atîrna imediat de scaun unde ea rămîne, pînă cînd, îngreunat de bere, Helmut se ridica.
        Uneori, numai dintr-o veche obişnuinţă, îşi lua jacheta pe braţ.
        O uita deseori pe undeva: în tramvai, la spaţiul locativ, chiar şi la stadion. Curios, totuşi, de fiecare dată îi fusese adusă înapoi. Sau îi parvenise după un timp, ca prin minune.
        Timp de mai multe săptămîni se prăfuise la biroul de obiecte pierdute. Trecînd întîmplător pe acolo, întrebă de ea. Era tot acolo, ceea ce nici măcar nu-l miră. Acceptase lucrul acesta, ca şi pe ea de fapt, drept ceva de la sine înţeles.
        Într-o seară Helmut era ca de obicei la cîrciumă. Un tip tînăr se aşeză la masa lor. Vorbiră despre una, despre alta. Individul întrebă în treacăt cui îi aparţine jacheta de piele atîrnată de scaun. Helmut mormăi ceva în sensul că i-o poate ceda, în schimbul unui rînd de băutură. Băuseră pînă atunci rachiu.
        Tipul cel tînăr, înalt şi bine făcut, îşi aruncă jacheta pe umeri, merse la chelner, comandă rîndul cerut şi părăsi repede bodega. Helmut privi după el. Jacheta se unduia uşor pe trupul atletic al tînărului.
        D’Artagnan! gîndi visător Helmut. Curios ce efect mai poate încă avea un lucru atît de jerpelit!
        Uşa de la intrare se închise în urma tînărului.
        Cînd Helmut ieşi în stradă, îl luă cu frig.

În româneşte de CARMEN BANCIU

(Perpetuum comic ’86, pag. 236)

Vezi toată postarea

Îngrozitorul destin al lui Melpomenus Jones

        Unii oameni — nu dumneavoastră sau eu, care sîntem atît de îndrăzneţi — sînt foarte stînjeniţi în momentul în care trebuie să-şi ia la revedere. Cînd se apropie clipa în care vizitatorul se simte îndreptăţit să plece, el se ridică de pe scaun şi spune pe neaşteptate:
        — Ei bine, cred că ar trebui să...
        Atunci gazdele îi zic:
        — O, chiar trebuie să plecaţi? Totuşi e încă foarte devreme!
        Şi urmează un schimb de politeţi de-ţi e mai mare dragul.
        Cred că cel mai trist caz de acest fel pe care îl cunosc a fost cel al bietului meu prieten, vicarul Melpomenus Jones — un tînăr atît de agreabil şi care avea doar douăzeci şi trei de ani! El pur şi simplu nu se putea despărţi de oameni. Era prea modest ca să spună o minciună prea plin de religiozitate ca să-şi dorească să pară lipsit de maniere. Ei bine, s-a întîmplat ca el să se ducă în vizită la nişte prieteni în prima după-amiază a vacanţei sale de vară. Următoarele şase săptămîni îi aparţineau în întregime — nu avea nimic de făcut. Stătu la taifas cîtăva vreme, bău două ceşti de ceai, apoi se pregăti pentru efort şi spuse pe neaşteptate:
        — Ei bine, cred că ar trebui să...
        Dar stăpîna casei zise:
        — O, nu! Domnule Jones, chiar nu mai puteţi rămîne puţin?
        Jones era întotdeauna sincer.
        — Ba da, sigur că da, pot — ăăă — rămîne.
        — Atunci vă rog să nu plecaţi.
        Rămase. Bău unsprezece ceşti de ceai. Afară se întunecase. Se ridică din nou de pe scaun.
        — Ei bine, acum — spuse el sfios — chiar că ar trebui să...
        — Trebuie să plecaţi? întrebă doamna politicoasă. M-am gîndit că aţi fi putut rămîne la masă...
        — Păi aş fi putut, zise Jones, ştiţi, dacă...
        — Atunci vă rog să rămîneţi; sînt sigură că soţul meu va fi încîntat.
        — E-n regulă, zise el cu o voce moale. O să rămîn — şi se aşeză din nou pe scaun, cu stomacul plin de ceai, într-o stare vrednică de milă.
        Veni acasă şi soţul doamnei. Luară masa. Tot timpul mesei, Jones îşi făcu planul să plece la opt şi jumătate. Întreaga familie se întrebă dacă domnul Jones era tîmpit şi îmbufnat sau numai tîmpit.
        După masă, doamna încercă „să-l facă să vorbească" şi îi arătă nişte fotografii. Îi arătă tot muzeul familiei, cîteva teancuri bune — fotografii ale unchiului domnului şi a soţiei sale şi ale fratelui, a mamei, a băieţelului lui, o fotografie extraordinar de interesantă a unui prieten de-al unchiului domnului în uniformă militară bengaleză, o fotografie nemaipomenit de reuşită a cîinelui partenerului de afaceri a bunicului şi una extraordinar de nereuşită, înfăţişîndu-l pe stăpînul casei în costum de drac la un bal-mascat.
        La ora opt şi jumătate Jones privise şaptezeci şi una de fotografii. Mai erau încă vreo şaizeci şi nouă pe care nu le văzuse. Jones se ridică de pe scaun.
        — Trebuie acum să vă spun noapte bună — se milogi el.
        — Să ne spuneţi noapte bună? Păi e doar opt şi jumătate! Mai aveţi ceva de făcut?
        — Nimic! admise el şi mormăi ceva în legătură cu o şedere de şase săptămîni, apoi rîse jenat.
        Chiar atunci descoperiră că băieţelul favorit al familiei — un copilaş atît de zburdalnic — ascunsese pălăria domnului Jones, aşa încît tatăl spuse că trebuie să rămînă şi-l invită la o pipă şi la taclale. Tata fumă pipa şi-l lăsa pe Jones să vorbească. Clipă de clipă îşi promitea să acţioneze decisiv, dar nu putu. Apoi tata începu să fie foarte obosit de prezenţa lui Jones şi se frămîntă iar în cele din urmă spuse pe un ton de ironie poznaşă că Jones mai degrabă ar rămîne peste noapte la ei, i-ar putea oferi un pat improvizat. Jones îi interpretă greşit spusele şi îi mulţumi cu lacrimi în ochi, iar tata îi oferi patul din camera liberă şi-l înjură din toată inima.
        După micul dejun din dimineaţa următoare, tata se duse la slujbă, în oraş, şi-l lăsă pe Jones jucîndu-se, adînc întristat, cu băieţelul. Îi dispăruse toată siguranţa de sine. Toată ziua s-a gîndit să plece, dar ideea i s-a înfipt în minte şi pur şi simplu nu a fost în stare. Cînd tata s-a întors acasă seara, a fost foarte surprins şi întristat, găsindu-l pe Jones tot acolo. Se gîndi să-i sugereze printr-o glumă să plece şi-i spuse că ar trebui să-l pună să plătească pentru găzduire. Nefericitul tînăr îl privi înnebunit o clipă, apoi îi strînse cu tărie mîna tatălui, îi plăti preţul de găzduire pentru o lună înainte, îşi pierdu cumpătul şi izbucni în lacrimi.
        În zilele următoare fu prost-dispus şi neprietenos. Locuia, bineînţeles, în sufragerie, iar lipsa de aer şi de mişcare începură să-şi spună cuvîntul. Îşi petrecea timpul bînd ceai şi uitîndu-se la fotografii. Privea ore în şir fotografiile prietenului unchiului tatei în uniforma sa bengaleză — vorbindu-i, iar cîteodată înjurîndu-l amarnic.
        În mod evident, mintea lui o lua razna.
        În cele din urmă veni şi prăbuşirea. Îl duseră în dormitorul de sus, într-un violent acces de delir însoţit de febră. Boala care a urmat a fost groaznică. Nu mai recunoştea pe nimeni, nici măcar pe prietenul unchiului tatei în uniforma lui bengaleză. Cîteodată se ridica din pat şi ţipa:
        — Ei bine, cred că ar trebui să... Apoi se prăbuşea la loc pe pernă, cu un oribil hohot de rîs. Apoi, din nou se scula şi striga:
        — Încă o ceaşcă de ceai şi mai multe fotografii! Mai multe fotografii!
        În sfîrşit, după o lună de agonie îşi dădu duhul, în ultima zi a concediului său. Se spune că atunci cînd i-a sosit clipa, s-a ridicat din pat cu chipul inundat de un fermecător zîmbet de încredere şi zise:
        — Ei bine, îngerii mă cheamă; mă tem că trebuie cu-adevărat să plec. Bună seara!
Şi sufletul său îşi părăsi închisoarea lumească, la fel precum sare o pisică un gard.

În româneşte de RADU SĂNDULESCU

(Perpetuum comic ’86, pag. 220)

Vezi toată postarea