Viaţa cu jachetă

        Cînd Helmut împlini 26 de ani, se căsători cu o jachetă de piele. Era neagră şi bine croită. Ori de cîte ori ieşea cu ea în oraş, ceva din strălucirea ei i se transmitea şi lui.
        În localitate se ştia, bineînţeles, că nu intrase în posesia ei într-un mod obişnuit. Toţi ştiau ce se poate cumpăra din magazinele locale de confecţii. O asemenea jachetă de piele ar fi sărit imediat în ochi. Şi apoi, probabil că Helmut nu ar fi ajuns niciodată chiar la această jachetă.
        O cunoscuse printr-un anunţ. Fusese prezentată ca „NOUĂ. NEPURT." Adresa era un număr de telefon şi un alt oraş. Helmut plecase imediat la bancă şi apoi la gară.
        Prima convorbire telefonică rămase fără nici un rezultat. O voce masculină îi comunicase cu o francheţe brutală că nu mai era nimic de făcut. În final reuşi totuşi să obţină o întîlnire, după ce enumeră o serie de posibile ore convenabile.
        Acolo se mai aflau încă doi bărbaţi. Îşi examină concurenţii cu neîncredere. Apoi fu adusă jacheta. Din acel moment Helmut ştiu cu siguranţă: trebuia să fie a lui!

        Părea într-adevăr complet nepurtată. Pielea strălucea uşor. Nu avea nimic dur, nimic ţeapăn. Nici o cută, nici măcar la încheietura braţului, unde inevitabil apar cute şi la o folosire normală. Nasturii stăteau ca turnaţi; gulerul era mic şi îngust. Croiala buzunarelor laterale era fără îndoială modernă, însă nu de acea eleganţă ostentativă care s-ar fi demodat în cîţiva ani.
        Helmut a fost bucuros că ea nu era de faţă cînd, eufemistic spus, s-au învoit amiabil. Jacheta fusese dusă înapoi în camera alăturată. Cei trei bărbaţi se războiseră vitejeşte precum cocoşii de luptă.
        Bancnote foşnitoare, licitări zgomotoase.
        Curios cum în timpurile noastre luminate mai e încă posibil aşa ceva. Aşa ajunsese să facă şi Helmut, astfel că în final jacheta i-a fost adjudecată.
        Tot ce-l interesa era numai jacheta. Abia cînd o va purta va putea să uite definitiv ruşinosul joc la care participase.
        Formalităţile au fost rezolvate repede. Trebuise să semneze ceva, ceva ce n-ar fi îndrăznit niciodată să semneze cu conştiinţa curată. Totuşi aşa se uzita.
        Helmut rezistase tentaţiei de a îmbrăca jacheta imediat. Respectase bunele maniere şi lăsase să-i fie împachetată.
        La întoarcere, în tren, surîdea visător spre fereastră şi, din cînd în cînd, desfăcea puţin hîrtia pachetului în care ea se odihnea, sprijinindu-se uşor de el.
        Negrul ei intens îl întîmpina cu licăriri uşoare.
        Mai tîrziu, lui Helmut i s-a părut curios faptul că nu se gîndise niciodată că s-ar fi putut totuşi să fi fost purtată.
        Căci ce însemna oare „NOUĂ"? însemna că nu fusese complet nouă? Că fusese doar aproape nouă?
        O mai posedase totuşi cineva, cu toate asigurările de contrariu pe care le primise? Cineva care hoinărise cu ea printr-un oraş străin, care se lăsase privit şi invidiat precum el acum?
        Puteai observa că o jachetă era nepurtată, respectiv că cineva era într-adevăr cel dintîi posesor al ei?
        Esenţial era, se gîndi Helmut, să se creadă că el este într-adevăr primul ei posesor. Numai atunci ar lua naştere, pe bună dreptate, invidia. El, numai el, cu acest exemplar deosebit!
        Cînd îl invadară iarăşi astfel de gînduri, Helmut se ruşină de dubiile sale. Ce importanţa are că o jachetă a îmbrăcat pentru foarte scurt timp şi un alt corp? Pierde ea astfel ceva din valoarea ei? Din strălucirea, din negrul ei intens?
        Nu se dovedise oare că, la fiecare purtat, ea se adapta tot mai mult corpului său şi numai al său? Nu se potriveau ei atît de bine? Nu o poseda el şi numai el? Fiecare cută de la încheietura mînecii ei, lui i se datora. Fiecare uşoară lărgire a cusăturilor, numai el o provocase.
        Ajută oare la ceva în astfel de cazuri tentativele intelectuale de autoliniştire?

        Mai tîrziu Helmut s-a surprins privindu-i cu atenţie căptuşeala. Zăcea destul de neglijent pe speteaza scaunului. În lumina crudă a soarelui de primăvară puteau fi uşor sesizate cusăturile fine prin care căptuşeala mătăsoasă şi strălucitoare fusese prinsă de piele. Încercă să-şi dea seama dacă această căptuşeală mai încălzise vreodată pe cineva. Dacă poate totuşi transpiraţia altcuiva lăsase urme pe ea?
        În aceeaşi zi s-a întîmplat să creadă că descoperă la ea primele semne de uzură.
        Astfel de temeri îl încercau tot mai frecvent pe Helmut. Totuşi îşi amintea încă precis cum o probase el pentru prima dată. Atunci, în faţa celor doi bărbaţi cu care rivalizase în ceea ce o priveşte, i s-ar fi părut nedemn un astfel de gînd.
        Avea încredere în măsurile ce fuseseră indicate. Ştiuse: o jachetă de piele se mulează, prin purtare, după forma corpului. Asta şi sperase: să devină una cu jacheta.
        Atunci, acasă, în faţa oglinzii: o îmbrăcase încet, foarte încet. Îi simţea pielea destul de neobişnuită şi străină pe pielea lui. Totuşi, imediat după aceea, fusese ca şi cum ar fi purtat-o dintotdeauna.
        Cînd, mai tîrziu, asupra ei se îndreptau priviri pofticioase, Helmut îşi umfla deodată pieptul. Simţea pînă şi nasturii, pe care îi încheia de fiecare dată astfel — cînd unul singur, cînd doi, cînd toţi trei. Da, jacheta era a lui.
        Fericirea: uşoara apăsare a celor trei nasturi.
        Curînd începu să meargă cu ea la cîrciuma lui preferată. Ştia că în secret era admirată, chiar dacă uneori era niţel bîrfită.
        Se întîmpla cîteodată ca unul din obişnuiţii lui tovarăşi de pahar să pipăie pielea. Helmut permitea acest lucru numai dacă băuse foarte mult. De cele mai multe ori însă îl lovea pe respectivul peste degete. Cînd era vorba de jacheta lui de piele, nu era de glumit. Asta la început.
        Acasă, cînd o punea delicat pe umeraş şi apoi o aşeza cu grijă în cuierul din antreu, îl izbea mirosul de bodegă, pe care el îl absorbise toată seara. Şi asta îl făcea neîncrezător.
        Doar el fusese totuşi cel care o purtase toată seara.
        Iz de bodegă: un străin care se prinsese de ea ca şi el însuşi.
        Cînd s-a făcut vară şi era tot mai cald, o lăsa deseori acasă. În definitiv, îşi spunea el, ar trebui să poarte totuşi altceva. Prietenii au început să rîdă de mine.
        Cînd uitase jacheta pentru prima dată undeva, avusese mustrări de conştiinţă. Fusese la prieteni, la o petrecere. Se dansase nebuneşte iar în final se organizase un mic carnaval. Fiecare se costumase cît mai original cu putinţă, cu ce avusese la îndemînă. Jacheta sa a trebuit să rămînă undeva de-o parte.

         Helmut se întorsese acasă, clătinîndu-se, cu o pelerină de ploaie. Dimineaţa îi fu scîrbă de netezimea rece şi artificială a acesteia.
        Ceruse pelerina anume. În noaptea aceea turnase cu găleata. Helmut susţinuse zgomotos că jacheta lui era prea fină pentru umezeala trivială de afară. Avea nevoie de ceva rustic, care să-l apere bine de ploaie.
        Acum privea cu oroare acest lucru fără culoare, tern, care zăcea în camera lui.
        Încă mahmur, Helmut sună la uşa prietenului său. Dură mult pînă i se deschise. Cu un gest ruşinat Helmut arătă spre pelerina de ploaie şi se interesă de jacheta sa de piele. Prietenul rînji larg şi conspirativ şi îl pofti pe Helmut înăuntru. Pe sofa zăcea jacheta lui de piele. Neglijată. O mînecă era întoarsă grosolan. Camera părea devastată.
        Helmut îşi puse jacheta pe umeri şi dispăru, fără să fi băut cafeaua ce-i fusese oferită.
        Începind din ziua aceea, Helmut îmbrăca jacheta chiar şi atunci cînd îşi spăla maşina. Îşi spunea că o jachetă de piele poate constitui, în definitiv, un obiect de îmbrăcăminte foarte practic. De ce ar proteja-o exagerat?
        O purtase mult; locurile uzate erau evident vizibile. Îşi pierduse strălucirea. La început avusese mare grijă să o dea frecvent cu un spray special pentru piele. Asta se întîmplase cu mult timp în urmă. Tocită, cenuşie, unsuroasă, abia dacă mai păstra pe alocuri ceva din negrul ei intens.
        Helmut se dezobişnuise demult să-şi mai incheie nasturii peste abdomen. Se îngrăşase mult. Jacheta nu putuse ţine pasul cu el. Cine ştie dacă nasturii ar mai fi rezistat? Nu-i plăcea să umble cu nasturii rupţi. Nu trebuia să vadă oricine că aţa se slăbise şi că el, pur şi simplu, nu avea chef să-i coasă...
        O mai luă încă cu el atunci cînd mergea la circiumă. Acolo o atîrna imediat de scaun unde ea rămîne, pînă cînd, îngreunat de bere, Helmut se ridica.
        Uneori, numai dintr-o veche obişnuinţă, îşi lua jacheta pe braţ.
        O uita deseori pe undeva: în tramvai, la spaţiul locativ, chiar şi la stadion. Curios, totuşi, de fiecare dată îi fusese adusă înapoi. Sau îi parvenise după un timp, ca prin minune.
        Timp de mai multe săptămîni se prăfuise la biroul de obiecte pierdute. Trecînd întîmplător pe acolo, întrebă de ea. Era tot acolo, ceea ce nici măcar nu-l miră. Acceptase lucrul acesta, ca şi pe ea de fapt, drept ceva de la sine înţeles.
        Într-o seară Helmut era ca de obicei la cîrciumă. Un tip tînăr se aşeză la masa lor. Vorbiră despre una, despre alta. Individul întrebă în treacăt cui îi aparţine jacheta de piele atîrnată de scaun. Helmut mormăi ceva în sensul că i-o poate ceda, în schimbul unui rînd de băutură. Băuseră pînă atunci rachiu.
        Tipul cel tînăr, înalt şi bine făcut, îşi aruncă jacheta pe umeri, merse la chelner, comandă rîndul cerut şi părăsi repede bodega. Helmut privi după el. Jacheta se unduia uşor pe trupul atletic al tînărului.
        D’Artagnan! gîndi visător Helmut. Curios ce efect mai poate încă avea un lucru atît de jerpelit!
        Uşa de la intrare se închise în urma tînărului.
        Cînd Helmut ieşi în stradă, îl luă cu frig.

În româneşte de CARMEN BANCIU

(Perpetuum comic ’86, pag. 236)

Vezi toată postarea

Examinînd fenomenele psihice

POEŢI STRĂINI, OASPEŢI AI REVISTEI „URZICA”

        Nu se pune problema că n-ar exista o lume nevăzută. Întrebarea este: cît de departe e de centru şi pînă cînd e deschisă? Evenimente inexplicabile au loc frecvent. Unul vede fantome, altul aude voci, iar un alt treilea se trezeşte din somn şi îşi dă seama că aleargă. Cîţi dintre noi n-am simţit, cîndva, în ceafă, o mînă rece ca ghiaţa, cînd eram acasă, singuri? (Eu, unul, nu, slavă Domnului, dar alţii au simţit). Ce se ascunde în spatele acestor întîmplări? Sau în faţa lor? Este adevărat că unii oameni pot prevedea viitorul sau pot comunica cu fantomele? E adevărat că după moarte se poate face duş?
        Din fericire, la aceste întrebări referitoare la fenomenele psihice se va răspunde într-o carte care va vedea peste puţină vreme lumina tiparului — Huo! — de cunoscutul parapsiholog dr. Osgood Muford Twelge, profesor de ectoplasmă la Universitatea Columbia. Doctorul Twelge a strîns la un loc o remarcabilă istorie a întîmplărilor supranaturale care acoperă întreaga gamă de fenomene psihice, de la transferul mental şi pînă la bizara peripeţie a doi fraţi gemeni, care se aflau în părţi opuse ale globului terestru. dintre care unul a făcut baie, iar celălalt a devenit brusc curat. Ceea ce urmează e doar o mostră din cele mai celebre cazuri culese de doctorul Twelge, însoţite de comentariile sale.

APARIŢII

        La 16 martie, 1882, domnul J.C. Dubbs s-a trezit în toiul nopţii şi l-a văzut pe fratele său Amos, care murise cu paisprezece ani în urmă, stînd la picioarele patului şi curăţind de fulgi nişte pui de găină. Dubbs îşi întrebă fratele ce caută acolo, iar acesta îi spuse să n-aibă nici o teamă, pentru că el e mort şi a venit în oraş doar ca să-şi petreacă sfîrşitul de săptămînă. Dubbs îl întrebă pe fratele său cum e în lumea cealaltă, iar acesta îi răspunse că nu e aşa de bine ca la Cleveland.
        În acest moment, intră servitoarea lui Dubbs şi îl văzu pe Dubbs vorbind cu „un abur lăptos şi fără formă", care — spune ea — îi aminti de Amos Dubbs, doar că arăta mai bine decît el. În cele din urmă, fantoma îl rugă pe Dubbs să-l acompanieze într-o arie din Faust, pe care cei doi o cîntară cu mult patos. În zori, fantoma plecă prin zid, iar Dubbs, încercînd s-o urmeze, îşi zdreli nasul.

        Acesta pare să fie un caz clasic al fenomenului de apariţie, iar dacă e să avem încredere în cele spuse de Dubbs, fantoma s-a întors din nou şi a făcut-o pe doamna Dubbs să se ridice din fotoliu şi să planeze deasupra mesei timp de douăzeci de minute, pînă cînd căzu într-o mîncare cu sos. E interesant de remarcat faptul că fantomele au tendinţa de a fi răutăcioase, lucru pe care magicianul englez A.F. Childe îl explică prin accentuatul sentiment de inferioritate, de frustrare, pe care îl au, datorită faptului că sînt morţi.

        Domnul Albert Sykes relatează următoarea întîmplare: „Stăteam şi mîncam biscuiţi cu nişte prieteni, cînd, deodată, am simţit că spiritul îmi părăseşte trupul şi se duce să dea un telefon. Dintr-un motiv sau altul, a telefonat la Compania de fibre de sticlă Moscowitz. După aceea, spiritul meu s-a întors în trup şi a mai stat preţ de vreo douăzeci de minute. Cînd conversaţia s-a îndreptat spre fondurile de ajutor reciproc, a plecat din nou şi a început să hoinărească prin oraş. Sînt convins că a vizitat Statuia Libertăţii, iar apoi a văzut spectacolul de la Radio City Music Hall. După aceasta, s-a dus la bufetul lui Benny şi a comandat o masă în valoare de şaizeci şi opt de dolari. Apoi, spiritul meu decise să se întoarcă în trup, dar i-a fost imposibil să găsească un taxi. În cele din urmă, a mers pe jos pe Fifth Avenue şi a venit înapoi la mine, exact la timp ca să prindă ultimele ştiri ale serii. Puteam să-mi dau seama că intra din nou în trup, pentru că am simţit un frig puternic, iar o voce spuse: „Am venit înapoi. Eşti drăguţ să-mi dai şi mie bomboanele alea?" Acest fenomen mi s-a întîmplat de atunci de mai multe ori. Odată, spiritul meu se duse la Miami pentru sfîrşitul săptămînii, iar odată a fost arestat pentru că a încercat să părăsească magazinul Macy’s fără să plătească cravata pe care o luase. A patra oară, de fapt trupul mi-a părăsit spiritul, doar şi-a făcut un masaj şi a venit imediat înapoi.

        Plecarea spiritului este aproape similară cu transsubstanţialitatea, procesul prin care o persoană se dematerializează brusc spre a se rematerializa în altă parte a lumii. Aceasta este o modalitate destul de confortabilă de călătorie, deşi de obicei se aşteaptă cam o jumătate de oră la bagaje. Cel mai uluitor caz de transsubstanţialitate este cel al lui Sir Arthur Nurney, care a dispărut făcînd „poc", în timp ce se îmbăia şi a apărut instantaneu în secţia de instrumente cu coarde a Orchestrei simfonice din Viena. A rămas acolo ca vioară întîi, timp de douăzeci şi şapte de ani, deşi nu ştia să cînte decît melodia „Trei şoricei orbi", şi a dispărut într-o zi pe neaşteptate, în timpul simfoniei „Jupiter" de Mozart, făcîndu-şi apariţia în pat cu Winston Churchill.

CUNOAŞTERE ANTICIPATĂ

        Domnul Fenton Allentuck descrie următorul vis de cunoaştere anticipată: „Am adormit pe la miezul nopţii şi am visat că jucam cărţi împreună cu un platou de arpagic. Brusc, visul s-a schimbat şi l-am văzut pe bunicul meu pe punctul de a fi călcat de un camion în mijlocul străzii, unde valsa cu un manechin din paie. Am încercat să strig, dar cînd am deschis gura, singurul sunet care a ieşit a fost un dangăt de clopot.
        M-am trezit lac de sudoare şi am plecat în goană spre casa bunicului meu şi l-am întrebat dacă intenţiona să danseze vals cu un manechin de paie. El mi-a răspuns „sigur că nu", deşi îşi propusese să pozeze în chip de cioban pentru a-şi deruta adversarii. Uşurat, m-am întors acasă, dar am aflat ulterior că bătrînul alunecase pe un sendviş cu salată şi pui şi căzuse de pe acoperişul clădirii firmei „Chrysler".
        Visurile de cunoaştere anticipată sînt prea frecvente pentru a fi etichetate drept pură coincidenţă. În cazul de mai sus, un om visează moartea unei rude, iar acest lucru se întîmplă. Însă nu toată lumea e atît de norocoasă. J. Martinez, din Kennebunkport, statul Maine, a visat că a cîştigat la cursele de cai pariul irlandez. Cînd s-a trezit, patul său plutea spre mare.

CLARVIZIUNE

        Unul dintre cazurile cele mai uimitoare de clarviziune este cel al cunoscutului medium grec, Achille Londos. Londos şi-a dat seama că este înzestrat cu „puteri neobişnuite" la vîrsta de zece ani, cînd, stînd în pat, putea, prin concentrare, să scoată proteza din gura tatălui său. După ce soţul unei vecine era dispărut de trei săptămîni, Londos i-a spus să se uite în cuptor, unde bărbatul a fost descoperit tricotînd. Londos se poate concentra asupra feţei unei persoane şi poate face imaginea să apară pe o rolă de film Kodak normal, deşi nu era în stare să facă pe nimeni să zîmbească. În 1964, a fost chemat să ajute poliţia la capturarea „asasinului din Düsseldorf", un criminal care lăsa întotdeauna o chiflă pe pieptul victimelor sale.
        Doar mirosind o batistă, Londos a ghidat poliţiştii către Siegfried Lenz, om de servici la o şcoală pentru curcani surzi, care a declarat că el este asasinul şi că roagă să i se dea batista înapoi.
        Londos e doar una dintre nenumăratele persoane dotate cu puteri de medium. C.N. Jerome, medium-ul din Newport, afirmă că poate ghici orice carte de joc la care se gîndeşte o veveriţă.

PREVESTIRE

        În sfîrşit, ajungem la Aristonidis, un conte din secolul al XVI-lea, ale cărui prevestiri nu încetează să uluiască şi să nedumerească chiar şi pe cei mai sceptici. Iată cîteva exemple tipice:
         „Două naţii vor merge la război, dar una singură va învinge."
        Experţii consideră că această prevestire se referă probabil la războiul ruso-japonez din 1904—1905 — O nemaipomenită dovadă de previziune, avînd în vedere că a fost făcută în 1540.
         „Unui bărbat din Istanbul i se va opri pălăria şi i se va deteriora."
         (În 1860, Abu Hamid, oştean turc, şi-a trimis coiful spre a fi curăţat, şi cînd i-a fost înapoiat, avea pete).
         „Văd o persoană importantă, care într-o zi va inventa pentru folosul omenirii un veştmînt care să fie purtat deasupra pantalonilor, spre a-i proteja, în timpul pregătirii mesei." Se va numi „şolţ" sau „Şors".
         (Aristonidis s-a gîndit la „şorţ", desigur).
         „Un conducător se va ivi în Franţa. Va fi scund la trup şi va cauza mari dezastre."
         (Aceasta este o referire fie la Napoleon, fie la Marcel Lumeţ, un pitic din secolul al XVIII-lea, care a format un complot avînd ca scop ungerea lui Voltaire cu sos alb).

        În româneşte de: RADU SĂNDULESCU

(Perpetuum comic ’86, pag. 204)

Vezi toată postarea