Pe malul Aheronului

        „Cum soseau, stăteau să-i treacă dincolo şi, din dragostea de ţărmul celălalt, îşi întindeau mîinile".
Virgiliu — Eneida, Cartea a şasea

        Trecuse miezul nopţii. Burniţa dintr-un cer care se bănuia imens şi negru. În faţa Gării de nord se desluşeau mogîldeţe cu trupurile subţiate de umbre, cînd înfrigurate unele într-altele, cînd risipindu-se ca pentru a-şi lua unele altora înainte. Trecu un taxi, luminînd fugar feţele resemnate. În urmă făpturile, învălmăşite pentru o clipă, amuţiră iarăşi. Ceasul cel mare al gării petrecu încă o jumătate de oră. Din capătul străzii se apropie un alt taxi care opri la peron, ceva mai încolo. Nefericiţii îşi înşfăcară bagajele şi se năpustiră, înconjurînd maşina. Ciorchini de mîini se încălecară pe mînerele portierelor, înăuntru şoferul aprinsese lumina şi-şi număra banii, fără să se sinchisească de îmbrînceala lor. Abia după ce îşi aşeză teanc şi cu migală bancnotele în buzunar, deschise portiera. Făpturile îl priviră cu sfiiciune, îndîrjindu-se să fie mai aproape.
        — Sînteţi liber? îndrăzni unul, făcînd un pas nainte.
        — Nu-mi arde de glume proaste la ora asta! şuieră şoferul.
        Acela se retrase, pierdut. Îi luă locul un altul, cu gulere de blană şi valiză diplomat.
        — Încotro?
        — În Piaţa Unirii! veni răspunsul, gîtuit de emoţie.
        — Prea aproape, pufni şoferul. Altu’!
        — Militari! se auzi o voce din mulţime.
        Şoferul socoti cîteva clipe.
        — Bun! hotărî. Cine-i pentru Militari, să treacă-n partea asta. Restul, la o parte!
        Braţele se scurseseră moi de pe portierele maşinii. Sufletele alungate se retraseră-n tăcere. Rămaseră cinci bărbaţi, înconjuraţi de-un maldăr de bagaje.
        — Sînteţi împreună? iscodi şoferul.
        Nu erau.
        — N-am decît patru locuri în maşină! continuă, sec.
        Cei cinci nu se clintiră. Îşi scoaseră piepturile înainte, aşteptînd cu teamă. Şoferul făcu cîţiva paşi prin faţa lor, cercetîndu-i la lumina ceţii. Se opri în faţa unuia ce tremura într-un palton subţire, cu poalele ferfeniţite.
        — Tu! spuse. Dă-te deoparte!
        — Fie-vă milă, strigă nefericitul, întinzînd braţele spre dînsul. Aştept de două ceasuri...
        Şoferul nu răspunse, aşteptînd opinia publică să-şi spună cuvîntul. Ceilalţi reacţionară cu promptitudine, îmbrîncindu-l pe îndărătnic. Năpăstuitul, poticnindu-se în poalele mantalei, se trase îndărăt cu valiza lui de lemn. Şoferul privi toată scena mulţumit, cu mîinile în buzunare. Apoi se îndreptă din umeri.
        — Ăştilalţi patru! spuse scurt. Încolonarea!
        Trecură cu iuţeală unul în spatele celuilalt, sărind peste bagaje.
        — Nu aşa! În ordinea înălţimii...
        Se reaşezară, potrivindu-se în pripă.
        — Voi doi, ordonă şoferul spre cei mai înalţi. Urcaţi bagajele-n maşină!
        Apoi se îmbulziră înăuntru. Unul mai bondoc profită de învălmăşeală, strecurîndu-se în faţă. Şoferul porni, declanşînd aparatul de taxat. După vreo zece minute în care pasagerii îşi făcură curaj, unul din ei îndrăzni:
        — Nu credeţi că ne îndreptăm spre o direcţie opusă?
        — Trebuie să fac plinul, răspunse şoferul.
        — Tocmai în partea cealaltă a oraşului?
        Omul de la volan nu se sinchisi şi protestul fu redus la tăcere. Urmăriră, strînşi unii într-alţii, conul de lumină pasageră al farurilor. În cele din urmă taximetristul opri, parcînd cu meşteşug în faţa staţiei de benzină.
        — Daţi-vă jos! spuse. N-am voie să pun benzină cu călători înăuntru.
        Fără să crîcnească cei patru se năpustiră afară, încolonîndu-se pe trotuar.
        — Acuma nu e nevoie, le aruncă şoferul, trecînd pe lîngă ei.
        Umplu pe îndelete, apoi intră în cabină unde se întreţinu cordial cu dispecerul, în timp ce pasagerii, neîndrăznind să intre în maşină, se strîngeau sub pulberile umede.
        După mai bine de un sfert de ceas şoferul apăru şi le făcu semn să urce. Se înghesuiră, ţinîndu-şi de cald unul altuia. Omul învîrti cheia în contact dar motorul nu răspunse în nici un fel.
        — A obosit bateria, constată. N-am ce vă face, maşina trebuie împinsă. Daţi-vă jos!

        Pasagerii ţîşniră afară, încolonîndu-se cu paşi mărunţi şi repezi.
        — Ce faceţi? strigă şoferul, coborînd geamul. Treceţi în spate şi cînd vă fac semn, împingeţi toţi odată.
        Apăsă ambreiajul; călătorii se încordară, icnind. În cele din urmă motorul porni, pîrîind. Taxiul o luă ceva mai repede. Călătorii, derutaţi, începură să alerge în spatele maşinii. Vlăjganul primul, ţin în aproape, iar ceilalţi răsfiraţi pe şosea, alergînd din răsputeri.
        — Aşteptaţi-mă! striga disperat bondocul, ţinîndu-şi cu o mînă căciula şi agitînd-o pe cealaltă.
        După vreo două sute de metri taxiul frînă brusc. Vlăjganul, luat prin surprindere, se lungi pe capotă. Apărură şi ceilalţi, abia trăgîndu-şi sufletul. Se strecurară înăuntru, năduşind. Bondocul se prăbuşi pe bancheta din faţă, adunîndu-şi puterile pentru un zîmbet cît mai amabil.
        — Altfel se oprea din nou, lămuri şoferul.
        — Face bine puţină mişcare, întretăie grăsunul, cu ochii peste cap.
        Taxiul coti pe nişte străzi lăturalnice. Pe contor preţul urca fără milă. Dar asta, fără îndoială, conta mai puţin.
        — O ţigară! ceru şoferul.
        Se îmbrînciră unul pe altul, căutînd să-şi facă loc ca să se caute prin buzunare. Bondocul, mai degajat, scoase la iuţeală un pachet de ţigări americane şi săltă două ţigări, să fie la îndemînă. Şoferul prinse o ţigară în vîrful buzelor şi păstră pachetul, aruncîndu-l pe bordul maşinii.
        Unul din spate se aplecă peste banchetă.
        — Nu vreţi să opriţi puţin? întrebă. Aş vrea să cobor, dacă se poate...
        — Nu se poate! i-o reteză şoferul. N-o să opresc după cum i se năzare fiecăruia!
        Acela se ghemui la locul său, intimidat. Totuşi, cînd cifra se rotunji la o sută de lei, şoferul, înduioşat, trase pe dreapta. Opri contorul, arătînd cifra.
        — O sută de lei de căciulă!
        Patru bancnote i se aşezară cuminţi în palmă din partea a tot atîtea căciuli.
        — Şi acuma daţi repede bagajele jos!
        Săriră şi înşirară la iuţeală valizele în mijlocul străzii, prin băltoace, în timp ce taximetristul îi stimula, ambreind vîrtos.
        — Daţi-i zor! strigă, prin geamul portierei.
        — Gata şefu’! se grăbi vlăjganul, apropiindu-se. Gata! Oricînd mai aveţi nevoie de noi, vă servim cu plăcere.
        Rămaseră respectuoşi, cu căciulile în mîini, fără să se clintească din calea stropilor pe care taxiul, demarînd în trombă, îi stîrni.

(Perpetuum comic ’89, pag. 87)

Vezi toată postarea

Ora închiderii

Laissez-moi, să mă lăsaţi să mă duc
pe o cărare ameţind de vară
s-au tras prea repede obloanele de fier
ora închiderii ne-mpuşcă iară.

Cît vin a mai rămas, e un mister
de mîngîiat cu nara şi cuvîntul
un chelner alb, o pasăre de pradă
îmi spune că la plată-mi este rîndul

dar laissez-moi, ce gest de prinţ aveam
ultimii bani punîndu-i pe tejghea
les jeux sont faites, nimica nu mai cade
decît prea ameţită, umbra mea.

(Perpetuum comic ’89, pag. 66)

Vezi toată postarea

Pagina cu (in)amici

(Perpetuum comic ’88, pag. 87)

Vezi toată postarea

Epigrame II (pc85)

Cugetarea pălăriei unui amic

Stau de obicei în cui
Nefăcînd nici o scofală
Dar cînd stau pe capul lui
Parcă simt că-s şi mai goală.

La Buşteni

Spre Omul, aş privi mereu
Şi meditez adeseori
Pleşuv şi el, pleşuv şi eu
Şi amîndoi cu capu-n nori.

Gura lumii

Spune despre ea oricine
(Că deşi nu-şi are-un rost)
Cu moralul stă chiar bine,
Cu morala stă mai prost.

Unui tip obraznic

În van la mine a venit
Şi m-a solicitat amicul
Cred că m-a înţeles greşit
Tratez doar pielea, nu şoricul.

(Perpetuum comic ’85, pag. 194)

Vezi toată postarea

Chemarea artei

        Mi s-a întîmplat un lucru neobişnuit şi întrucîtva neverosimil. Un zvon de glasuri şi scîrţîituri m-au trezit în toiul nopţii şi, în atmosfera halucinantă dintre vis şi realitate, am fost martorul scenei ce urmează:
        Un scaun tapisat, dansînd ca o balerină, bîrfea într-un colţ cu o canapea:
        — E „făcut" şi azi bufetul nostru. Nu vezi cum se clatină?...
        — „Făcut" e puţin spus! E turtit de-a binelea. Dar e şi cam sărit din balamale.
        — Mie să-mi plesnească chinga de nu i-o spun de la obraz. M-am săturat să mai convieţuiesc în aceeaşi sufragerie cu un bufet cu două feţe şi care pe deasupra se mai şi clatină.
        — Hei, bufetule!... Ce-ai băut azi?...
        — „Adio... masă", replică bufetul. Şi ca o confirmare, masa îşi dădu obştescul sfîrşit, împrăştiindu-se zgomotos cu picioarele răsfirate în cele patru puncte cardinale.
        N-am mai putut răbda. Am dat buzna în sufragerie şi am aprins lumina. Ca un huhurez în toiul nopţii, am cercetat piesă cu piesă mobila cumpărată în aceeaşi zi de la un magazin cu „recondiţionate". Pe undeva toată lumea avea dreptate. Pe suprafaţa neagră şi lăcuită a bufetului apăruseră pete argintii, uşile erau ieşite din balamale, iar picioarele i se clătinau. Scaunele aveau tapiseria inegală, chingile rupte şi picioarele de... balerină. Da, de balerină în focul dansului. Cît despre canapea, săraca, era dezlipită „pe ici pe colo şi anume în părţile esenţiale".


        Am reclamat cazul magazinului de la care cumpărasem mobila recondiţionată. Responsabilul mi-a dat asigurări ferme că... nu sînt singurul client care reclamă şi, ca să mă consoleze, mi-a spus că sînt oarecari şanse să vină un specialist la faţa locului. Auzind că nu sînt singurul cumpărător care reclamă, m-am simţit la început întrucîtva jignit; aveam impresia că într-un fel sînt desconsiderat. De ce adică mă bagă în aceeaşi oală cu toată lumea, cînd mobila mea era cea mai „recondiţionată" mobilă ce s-a putut vreodată cumpăra? Mi-am spus apoi că, probabil, şi ceilalţi confraţi în suferinţă gîndesc la fel şi, fiind un spirit competitiv, ca să-mi disput întîietatea, m-am adresat unuia care venise „cu totul întîmplător" să reclame pentru a zecea oară:
        — Sîc, eu am cea mai deteriorată mobilă!
        Mi-a rîs în nas, apoi a plecat pentru a reveni, probabil, „cu totul întîmplător" să reclame pentru a unsprezecea oară.
        Ura, a sosit specialistul să-mi recondiţioneze mobila recondiţionată!
        Nu cred că s-a pomenit cîndva, undeva, harababură mai grozavă ca în sufrageria mea. Specialistul m-a dat deoparte şi a zis cu emfază:
        — Lăsaţi pe mine! Fac eu toată treaba.
        A răsturnat bufetul, şi cu joagărul i-a retezat un picior. Contemplîndu-şi apoi satisfăcut opera, a declarat plin de importanţă:
        — Am făcut o lucrare de artă. Unică!...
        Eu am rămas năucit, ca în faţa unei picturi suprarealiste. Ce ţi-e şi cu arta asta, domnule! Greu o înţelegi dacă nu-i simţi chemarea. Acum bufetul nu se mai clătina. Mă clătinam eu. Bufetul era şchiop de-a binelea, dar probabil că aşa se „poartă".


        După aceea a crăpat cu o iscusinţă demnă de invidiat piciorul unui scaun. Apoi a potrivit lîngă crăpătură un piron şi... a izbit cu sete, turtindu-şi cu ciocanul arătătorul mîinii stîngi. De durere a început să joace tontoroiul prin sufragerie şi, din întîmplare, a scăpat ciocanul pe piciorul meu. În atare situaţie mi-a fost imposibil să mai înţeleg chemarea artei şi cu toată opoziţia, l-am dat afară.

***********************************************************

        Am reclamat din nou cazul magazinului şi din nou am primit asigurări că-mi vor trimite un specialist care-mi va repara artistic mobila recondiţionată. Îngrozit, am părăsit în grabă unitatea şi mi-am zăvorit cu grijă uşa apartamentului.
        De atunci stau sub şapte lacăte deoarece încă nu m-am ridicat la înălţimea înţelegerii artei pure.

(Perpetuum comic ’84, pag. 248)

Vezi toată postarea

Marţiale *

Lui Marţial

Iertat să-mi fie dară, Marţiale,
De mă încumet azi să-ţi calc pe urme
Şi-ncerc cu stihurile-mi marţiale
Justiţiarul verb să nu se curme.

De-ar fi să spulber doar menajeria
Jivinelor proscrise de Baudelaire,
Şi tot ar trebui să am tăria
De a le arde cu-nroşitul fier.

Un lucru cer, maestre, ca şi tine:
Cuvintele-mi, mai drepte ca o rază,
Cu false tălmăciri să nu le-ntine
Acei pe care-i cauterizează.

Necrofagie

S-ajungă vrea amicul, din cîte înţeleg,
Şi cît mai sus, în frunte, îi dă inima ghes,
Ca necrofag vădind talente de strateg.
Pîndind al celui dinaintea sa deces.

Eu, unul, însă, de o viaţă, cîştigîndu-mi
Doar în sudoarea grea a frunţii plata pîinii
O-nţelepciune, trează, mereu o ţin în gîndu-mi
Că nu mor caii, totuşi, cînd vor cîinii.


Burtă verde

Te-ai cam ajuns, prietene, ce mai!
Eşti mare bos, de-afaceri te poţi ţine,
O casă cît o primărie ai
Şi-ntrînsa acareturi, nu puţine.

De blănuri fine garderobe gem
Şi pietre preţioase zac în scrinuri
Doar inima, ciujdită-n tine, ghem,
E-o cucuvea cobind pe reci ruinuri.

*) Dintru-n ciclu în pregătire

(Perpetuum comic ’84, pag. 245)

Vezi toată postarea

VIII. Ai noştri ca brazii

Redactorii care lucrează la o revistă de umor
sînt peste măsură de modeşti:
v-o spunem noi care, după cum vedeţi,
am rămas la urmă,
dîndu-le colaboratorilor şansa să se facă... de rîs cei dintîi.
Nu ştim dacă cititorii,
amuzaţi ori numai iritaţi pînă la aceste pagini,
vor mai avea curiozitatea să ne citească
— n-ar fi pentru prima oară cînd ar arunca o carte! —
dar noi tot ne mai amăgim cu dictonul „finis coronat opus".
Cei din urmă în acest caz vor fi
cei dintîi învinuiţi pentru lipsa de haz (dacă nu-i!),
pentru amăgiri (dacă au fost!),
pentru banii daţi (dacă v-au stat rău în buzunar!).
Mimînd poziţia outsiderilor,
nu vă relaxaţi: în secret, ştim că sîntem,
totuşi, ca nişte brazi:
avem ace în toate sezoanele!

(Perpetuum comic ’84, pag. 239)

Vezi toată postarea

Umorul după Urechia

        Este oare umorul o însuşire ereditară? Dacă ne fixăm atenţia asupra umorului ilustrat în literatură, exemplele par — cel mai adesea — să îndreptăţească un răspuns afirmativ. Iacob Negruzzi a moştenit de la tatăl său spiritul de observaţie şi înclinaţia umoristică, valorificate în Copii de pe natură într-un mod capabil să ne amintească de scrisorile lui C. Negruzzi, grupate în ciclul Negru pe alb. Duhul lui Caragiale se face observat, în forme embrionare, în comediile lui Costache şi ale lui Iorgu Caragiali, iar apoi se transmite copiilor săi. „Cine a frecventat familia lui Caragiale — ne încredinţează Paul Zarifopol — a cunoscut, în caz excepţional, ce este vocaţia rîsului ca artă şi simţul comicului ca instinct fundamental."
        Un exemplu interesant pentru problema pusă în discuţie, instructiv şi prin raritatea lui, este acela al familiei Urechiă: istoricul Vasile Alexandrescu-Urechiă, fiul acestuia, doctorul Alceu Urechiă, şi fiul doctorului, Vasile Alceu Urechiă — trei generaţii de oameni ai scrisului în descendenţă nemijlocită, cu manifestarea constantă a unei puternice înclinaţii spre umor.

        Despre întemeietorul „dinastiei", istoricul şi literatul V.A. Urechiă, se poate spune că s-a bucurat de prea multă notorietate în timpul vieţii ca să-i mai rămînă ceva şi după moarte. Numele său a pătruns şi în enciclopediile străine, şi iată, după La Grande Encyclopédie, tomul XXXI, Paris, [1902], un extras abreviat al fişei lui biografice: Urechiă (V. Alexandrescu), literat român, născut la Piatra Neamţ la 27 febr. 1834, mort la Bucureşti la 2 dec. 1901. Studii la Iaşi, completate la Paris. În 1860—1861, ministru al instrucţiunii publice. Numit, la 4 noiembrie 1864, profesor de istoria limbii şi literaturii române la Universitatea din Bucureşti. Din nou ministru în 1881, membru al parlamentului aproape neîntrerupt, fără totuşi ca politica să-l fi ocupat în mod exclusiv. Preşedinte al Comitetului macedo-român şi al Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor, a fost mai cu seamă om de litere: profesor, conferenţiar, scriitor (nuvele, comedii, tragedii, drame) şi, mai presus de toate, istoric. Opera lui este imensă, puţin cam verbioasă, dar plină de observaţii preţioase şi de culoare. Urmează o listă a principalelor scrieri, evident mult mai scurtă decît aceea pe care urma s-o întocmească un cercetător în 1942 şi care conţine 626 de titluri.


        Enciclopedia omite sa amintească, între funcţiile şi demnităţile lui V.A. Urechiă, pe aceea de preşedinte al Societăţii centrale române de arme, gimnastică şi dare la semn, la un concurs al căreia, deşi miop încă din tinereţe, izbutise performanţa uimitoare de a nimeri în centrul panoului de trei ori consecutiv. Se pare totuşi că succesul s-a datorat unei uşoare încălcări a regulamentului: trăgătorul închisese simultan ambii ochi. Amintirea lui V.A. Urechiă se conservă pîna astăzi în unele forme mai puţin obişnuite. Exploratorul român Iuliu Popper a numit un rîu din Ţara de Foc „Rio Urechiă", denumire păstrată ca atare în cartografia oficială a Argentinei. Un omagiu similar i l-a adus ştiinţa paleontologiei, savantul Grigore Cobălcescu atribuind unei scoici fosile sonorul nume de „Psilodon Urechiă". Din păcate, pe tomurile numeroase ale istoricului, iremediabil depăşite ca viziune, praful s-a aşternut metodic şi stăruitor. Operele lui beletristice nu mai sînt citite de nimeni, afară poate de vreun istoric literar ceva mai zelos decît confraţii săi. Scrierile dramatice nu i-au mai fost reprezentate de la începutul secolului, şi se spune că — în timpul vieţii autorului — el era acela care, la spectacole, adormea cel dintîi. Singura monedă cu care V.A. Urechiă îşi mai poate plăti drumul spre posteritate rămîne o însuşire pe care înaltele lui demnităţi şi funcţii n-au izbutit să i-o altereze: este vorba de umor. Graţie acestuia, unele pagini ale prozei lui V.A. Urechiă, îndeosebi din cele cu caracter memorialistic, pot fi încă parcurse cu plăcere şi simpatie.
         „M. Kogălniceanu era adjutant al domnitorului Mihai Sturdza. Era atunci obicei ca, în fiece dimineaţă, să vina aga oraşului la raport de-a dreptul către măria-sa vodă, iar nu numai către marele logofăt dinlăuntru. Mai era obicei ca aga să deie în mîinile lui vodă şi un raport în scris de toate cele tîmplate în cursul nopţei. Şi cum obicinuit nu se întîmpla — la ştirea agiei — nimica important, raportul boierului aga conchidea că a fost: „Blagopoluşnie", «Bună-pace» voia să zică vel-aga, cu vorba aceasta, care se părea mult mai potrivită cu scopul raportului. [...] Raportul de Blagopoluşnie începea cu titulatura: „Prea înălţate Doamne!" şi se sfîrşea aşa. „Al Înălţimei-Tale prea plecată şi supusă slugă». Apoi, pentru a arăta respect mare către măria-sa, aga nu iscălea îndată după vorba «slugă», ci mult mai jos, lăsînd un bunicel spaţiu alb. Ce-i dă în cap lui M. Kogălniceanu, adjutantului domnesc? Împreună cu alţi colegi de serviciu, taie de la raportul de blagopoluşnie din fiece zi semnătură lui aga, împreuna cu spaţiul de hîrtie albă lăsat în susul semnăturei, şi în fiece zi scria pe acest spaţiu rămas alb: «Domnule Branzolfo...» (Branzolfo era „Capşa" al Iaşilor, pe vremea aceea.) «Domnule Branzolvo, să dai în socoteala mea... atîtea ocale de cofeturi şi atîtea butelii de şampanie.» Apoi chef în camera adjutanţilor domneşti! Ba se întîmpla de mai se întorcea la palat şi aga. Şi atunci era poftit să mănînce şi el bomboane şi să bea un pahar de şampanie... Cheful era şi mai mare! Numai, la o lună de zile, Branzolfo se înfăţişează la curtea boierului cu o socoteală de una sută galbeni şi cu o testea de «ţidule» iscălite de boierul. Mirărei lui aga urmează mînia, cînd vede ţidulele iscălite de el şi scrise de M. Kogălniceanu. Plăti aga datoria, dar, mergînd la palat cu raportul zilei, oţărî să se jăluiască lui vodă.
        — Măria-ta, adjutantul măriei-tale mi-a făcut o poznă... şi-i arătă ţidulele lui Branzolfo.
        Vodă cheamă pe M. Kogălniceanu.
        — Ce sunt astea, Mihalache? îl întreabă domnitorul.
        — Blagopoluşnie, măria-ta... Şi-i explică, rîzînd, cum la Berlin i s-a spus la şcoală că natura urăşte deşertul şi că, fiind deşert locul dintre vorba «slugă» şi semnătura lui aga, el a împlut deşertul cu scrisoare dulce şi înveselitoare.
        — Ei, ce mai vrei, boierule aga? zice vodă rîzînd.
        Blagopoluşnie! răspunde aga, rîzînd şi el.
        Numai, din acea zi, respectul lui aga pentru domnitor nu se mai măsura cu îngustimea spaţiului de hîrtie dintre vorba «slugă» şi semnătura sa".
        Doctorul Alceu Urechiă n-a mai avut, precum tatăl său, onoarea de a figura în enciclopediile străine, el apărînd exclusiv în cele româneşti. Iată, după Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900 (Bucureşti, 1979), cîteva date ale biografiei sale: Urechia, Alceu (11.X.1860, Iaşi — 21.V.1941, Bucureşti). Studii în ţară şi străinătate, doctoratul în medicină (Paris, 1885). Medic în Bucureşti, profesor de igienă la cîteva licee. La bătrîneţe se retrage la Sinaia, unde ani în şir îşi petrecuse vacanţele împreună cu familia Caragiale. Personaj original, pasionat biciclist, excursionist şi alpinist. Om de spirit, cunoscut şi apreciat în vremea lui prin foiletoanele umoristice apărute în Moftul român, Viaţa, Naţionalul, Lumea veche (revistă literară şi umoristică, editată de el în 1896) Adevărul de joi, Pagini literare ş.a. Volume Ghiveci, Cronicele doctorului, Verzi şi uscate, Cu ou şi cu oţet. Să notăm, în marginea succintei biografii, cîteva completări extrase din amintirile contemporanilor. Ca profesor de igienă la liceele „Sf. Sava" şi „Gheorghe Lazăr", doctorul Urechiă îşi dezminţea aproape cu totul reputaţia de umorist, afişînd la catedră o sobrietate mult mai mare decît a colegilor săi de cancelarie. Era la mijloc, am presupune astăzi, clasica teamă a umoriştilor de a nu fi luaţi niciodată în serios, în afara obligaţiilor didactice, doctorul Urechiă se dovedea totuşi înzestrat, chiar în viaţa de toate zilele, cu multă vervă şi fantezie. N-a ezitat, bunăoară, să parieze cu Cincinat Pavelescu că, pornind spre Braşov, va ajunge în gara Timiş mai devreme decît trenul. Excelent cunoscător al potecilor de munte, doctorul ştia că — tăind serpentinele pe scurtătura mare — va izbuti să cîştige comod rămăşagul ceea ce dealtfel s-a şi întîmplat. În 1940, revista Veselia a celebrat printr-un număr special cea de-a 80-a aniversare a umoristului. Pe copertă figura o fotografie cu dedicaţie autografă, reprezentîndu-l pe sărbătorit la vîrsta de 3 ani. „Zeflemist pînă în ceasul din urmă — ne informează Radu D. Rosetti —, Alceu Urechiă a afurisit cu limbă de moarte prin testament pe cel ce-i va ţine la groapă un discurs."
        Literatura umoristică a d-rului Urechiă s-a hrănit constant din moravurile vremii, reflectîndu-le într-o largă varietate de specii, de la reportajul sau interviul parodic la aforism, monolog, scenetă etc. Fără a izbuti să evite întotdeauna temele minore sau efectele facile, scrisul său rămîne în ansamblu o spirituală mărturie asupra epocii, inclusiv prin răspunsul pe care îl oferă întrebării: „De ce rîdeau bunicii noştri?"


        La 1 septembrie 1894, în calitatea sa de medic de batalion, d-rul Urechiă, era convocat la manevrele de toamnă ale regimentului 20 Teleorman. Iată cîteva din impresiile consemnate de el cu prilejul amintit:
         „După un marş de 26 kilometri ajungem, cu chiu cu vai şi cu înjurături, la satul Furculeşti, unde vom petrece noaptea. La intrarea satului, regimentul se adună, muzica cîntă, urlă, sergenţii strigă: stîngu, stînguu, simte, cotu, mă — şi astfel ne facem intrarea triumfală.
        Tot satul a ieşit să ne vadă. Bărbaţii şi femeile îmbrăcaţi, şi unii şi altele, în nişte oribile plăpumi cu mîneci, stau înşiraţi pe marginea şoselei. Copiii, privindu-ne, fac zîmbre. Ei nu ştiu încă, fericiţii, că puşca la care rîvnesc trage nu numai multe focuri, ci şi multe kilograme.
        Ambulanţa mea e la coada regimentului, păzită de Bibiloi, Tătărici, Căpăţînă, Vaca neagră şi de alţi sanitari cu nume mai puţin demne de a trece în posteritate. Ambulanţa constă din două care de boi, de rechiziţje, plus o mînă de coceni în ele. În unul din carele poreclitei ambulanţe zac alături un soldat, pe care picioarele nu-l mai pot duce, şi toba mare, pe care toboşarul n-o mai poate purta. La fiecare pas soldatul, scuturat de friguri, geme la fiecare hop toba, scuturată de car, îi răspunde. [...]
        În piaţa din mijlocul satului fierb cazanele cazone cu borşul idem. Oamenii, flămînzi, se aruncă pe ciorba Stăpînirii ca deputaţii pe diurnă. Se face linişte. Toţi mănîncă. Numai un glas repetă mereu: Unde-i finul d-lui maior, aduceţi finul d-lui maior. Cît pe ce să rămînă d-l maior nemîncat".
        Dacă aceste însemnări emană parfumul unor vremuri apuse, alte notaţii ale d-rului Urechiă ne surprind în schimb prin neaşteptata lor modernitate: „Trăim, domnilor, în secolul falsificaţiunilor. Astăzi laptele de bivoliţă e de vacă, şi cel de vacă — de cişmea. Astăzi untul se falsifică cu margarina, da, cu margarina falsificată. Industria îţi face azi, din bragă, vin; şvaiţer, din şoşoni-galoşi; vulpe albastră din pisică roşie şi din spanac — literatură. [...] Se zice că, într-o vreme, vinul se făcea din struguri, unii istorici pretind că această afirmaţiune e întemeiată, de mult însă lucrurile s-au schimbat, acum vinul se face din bozii, din surcele, din ghete vechi, din cutii de sardele, din băcan, din coji de ouă roşii, din orice afară de struguri. Astăzi există «fabrici de vin natural», astăzi miracolul celebrei nunţi de la Cana se reface în fiecare cană, şi în fiecare pivniţă. [...] Nu exagerez: a bea vin a devenit atît de extraordinar, încît azi şi copiii ştiu, că «a bea-bere» este corect." Am citat din volumul Verzi şi uscate, apărut în 1900!
        Cel de-al treilea reprezentant al dinastiei Urechiă, Vasile Alceu Urechiă, a trăit pînă în anii din urmă, aşa încît e firesc ca despre el să nu ştim aproape nimic. Numele lui n-a ajuns încă să figureze în nici un dicţionar, şi e greu de presupus că va ajunge vreodată în viitor. Cei care l-au cunoscut în partea ultimă a vieţii şi păstrează amintirea unui bătrînel firav şi cu auzul deficient, totuşi de o nealterată vioiciune spirituală şi dispus a face haz pe seama propriei sale infirmităţi, declarînd că e o culme a ironiei să te cheme Urechilă şi să fii surd... Născut la Bucureşti la 20.III.1897, a fost un modest funcţionar de bancă, cu o viaţă fără relief şi cu o bătrîneţe întunecată de lipsuri, dar a avut totuşi norocul de a-şi vedea publicat în 1969, cu vreo doi ani înaintea sfîrşitului, volumul său de Schiţe memorialistice, în fapt o selecţie extrem de restrînsă din manuscrisul încredinţat editurii. Semnîndu-şi cartea „V.A. Urechiă", cu acelaşi iniţiale ca şi ale bunicului, Vasilică Urechiă (cum îi ziceau cei apropiaţi) şi-a pitit singura mărturie tipărită a trecerii lui prin lume printre volumele fără număr ale neobositului Vasile Alexandrescu-Urechiă, şi nici un fişier de bibliotecă, cel puţin dintre acelea pe care le-am consultat nemijlocit, n-a încercat, pînă astăzi să-i distingă. Se iveşte astfel, sub privirile noastre surprinse, cazul mai puţin obişnuit al unui bunic care-şi expropriază nepotul!
        Prozele lui Vasilică Urechiă sînt imposibil de rezumat. Farmecul lor stă, de obicei, nu în episodul care le serveşte drept pretext, ci în digresiunile legate de acesta, împletite atît de ingenios şi de agreabil încît uiţi adesea de unde ai plecat sau, ajuns la poantă, o poţi considera inutilă. Vasilică Urechiă poseda în chip remarcabil arta de a-şi îmbrobodi cititorii, şi asta într-o vreme cînd „arta îmbrobodirii" nici nu fusese încă definită ştiinţific. Povestea unui hoţ care cerceta noapte de noapte un magazin de coloniale şi delicatese din Sinaia începe cu o dizertaţie asupra fantomelor. „Dintr-o notiţă de presă apărută anul acesta, am aflat că Anglia mai are încă circa 3000 de stafii, inventariate şi catalogate ca fiind dintre cele mai conştiincioase în apariţie, conferind prin manifestările lor pecetea unei nobile tradiţii castelelor şi caselor în care binevoiesc să se arate. Sir Walter Scott, care a cîntat destul de mult în romanele sale pe struna stafiilor, întrebat dacă crede într-adevăr în aceste apariţii, nu s-a putut împiedica să răspundă negativ, adăugînd ca să se justifice: «Nu, doamnă, nu cred, am văzut prea multe.» O altă proză ne oferă, în chip de introducere, cîteva consideraţii din domeniul ihtiologiei: „Savanţi demni de toată crezarea afirmă că mediui vital al peştilor ar fi apa. Răscolind cele memorate în anii de tinereţe, înclin să cred că aveau dreptate, ba chiar să precizez: apa dulce, apa sărată şi cîteodată amîndouă succesiv. Hotărît însă, lucrurile s-au schimbat profund, mediul de elecţiune al majorităţii peştilor fiind astăzi sosul tomat, iar pentru a rezerva exclusiv omenirii apa, cea mai preţioasă materie primă a vieţii şi a industriei, împiedicînd rarefacţiunea sa, peştii sînt tot mai stăruitor eliminaţi din vechiul lor domeniu şi ţărmuriţi în nişte recipiente de forme şi cu inscripţii variate, denumite cutii de conserve. La adăpostul lor, în binefăcătorul sos tomat, feriţi de intemperii şi de furtuni, peştii se numără azi printre marii beneficiari ai civilizaţiei."
        Prin amintirile lui Vasilică Urechiă defilează, ca figuri familiare, Caragiale, Delavrancea, Dobrogeanu-Gherea, Cincinat Pavelescu şi mulţi alţii, fiecare dintre ei fixat printr-o atitudine revelatoare sau printr-o replică memorabilă.
         „Cu un şuierat prelung, expresul de Arad intră în gara Sinaia. Dintr-un vagon de clasa I coboară Caragiale. Altfel lume puţină, trenul fiind scump. Ghiţă Cîrlig, hamalul nr.1 (căruia mai tîrziu maestrul îi trimitea salutări de la Berlin prin tatăl meu), se repede, înşfacă geamantanul şi amîndoi pornesc spre ieşire. Afară, nici o birjă.
        — Ce-i facem Ghiţă? Mai aşteptăm?
        — Ba mai bine să mergem pe jos pînă-n gura Parcului, poate prindem vreuna.
        — Fie şi aşa.
        Ghiţă dispare o clipă, revine cu încă o valiză, o leagă cu o curea de geamantan, le ia la spinare, cea mică în faţă, cel mare în spate, şi porneşte la deal.
        Hamalul gîfîia ca o locomotivă. Lui Caragiale i se face milă.
        — Ghiţă, dă valiza cea mică, s-o duc eu.
        — Lăsaţi, coane Iancule.
        — Dă-o-ncoa, nu înţelegi?
        Ghiţă se supune şi predă valiza
        Ajunşi în dreptul hotelului Caraiman, pun bagajele jos, oprindu-se să răsufle puţin.
        — Ascultă, Ghiţă, ce-o fi în valiza asta, de hurducăie aşa?
        — Ehe, ce să fie, vreo două pietroaie; o iau numai aşa, de cumpănire, cînd am cîte un geamantan stingher, ca al dvs.
        — Ce n-ai spus că sînt pietre? Le prăvăleam la naiba, în loc să le car în vîrful dealului.
        Dar Ghiţă, mucalit, făcîndu-i cu ochiul:
        — Puteam eu să vă stric plăcerea?"
        Problemele eredităţii constituie, pînă în zilele noastre, o inepuizabilă temă de dezbateri. Doctorul Urechiă le-a dedicat la vremea lui un mic studiu de popularizare, Ce naşte din pisică..., apărut în anul 1909 în „Biblioteca pentru toţi". Insistînd mai cu seamă asupra transmiterii caracterelor fizice, autorul citează cu exemple celebrul nas al dinastiei de Bourbon şi binecunoscuta dantură a englezilor, care — prin forma şi dimensiunea pieselor componente — aminteşte cu fidelitate de clapele unui pian. O singură problemă nu primeşte răspuns în studiul doctorului Urechiă, şi e tocmai problema care mă interesa cel mai mult: aceea legată de simţul umorului. Rămîne aşadar să ne întrebăm în continuare: este oare umorul o însuşire ereditară?

(Perpetuum comic ’84, pag. 149)

Vezi toată postarea