— Plîngi, Costache, plîngi, iubitule, plîngi...
— Plîng, tovarăşe şef!
— Şi eu, la vremea mea, am plîns, Costache!
— Dumneavoastră?
— Dar nu smiorcăiala cu lacrimi şi batiste, iubitule!...
— Nu?
— Eu plîngeam cu o anumită distincţie, cu un anumit vocabular şi întotdeauna o făceam în scris şi ceream soluţia care-mi convenea!
— Adică, reclamaţii...
— Nu, iubitule, nu! Eu n-am reclamat niciodată pe nimeni! Eu am plîns, Costache, am plîns! Reclamaţia poartă în sine germenii răului, ambiţii nemăsurate, or plîngerea...
— Aş vrea să plîng şi eu aşa, tovarăşe şef!
— N-ai stofă, Costache, n-ai caracterul omului care ştie şi simte cînd trebuie să plîngă, pentru ce anume trebuie să plîngă şi cui trebuie să-i adreseze plîngerea... Tu abia lăcrimezi, Costache, şi nu e suficient! Trebuie să hohoteşti, iubitule, ca la îngropăciune, pe hîrtie şi numai pe hîrtie, şi abia atunci cel care-ţi citeşte plîngerea se leapădă de funcţie, devine om şi cu inima înmuiată, te cheamă la el, să te cunoască!...
— Dumneavoastră...
— Eu... eu, iubitule, la vremea mea, am transformat plîngerea într-o artă! Nu, nu zîmbi dacă vrei să înveţi cîte ceva din arta plînsului!
— Nu zîmbesc!
— Cînd am intrat eu prima dată în unitatea asta nu aveam decît patru clase primare!
— Dumneavoastră, tovarăşe şef?
— Eu! Dar n-am disperat şi nici nu m-am smiorcăit ca tine în batiste...
— Am şi eu o faculta...
— Ai, dar nu este suficient! Trebuie să te orientezi...
— Să mă...
— Eu am acceptat să muncesc unde este mai greu şi mai greu...
— Erau alte vremuri!
— Dar şi oamenii erau alţii! În secţia asta erau numai ingineri, maiştri, specialişti... N-aveam nici o şansă printre ei! Aşa am început eu să plîng, Costache!
— În scris?
— Numai în scris şi niciodată la fel... Vorbeam, cînd în numele cărbunelui pe care-l încărcăm în malaxor, cînd în numele mamei care avea zece copii, în numele tatălui care consuma alcool şi-mi distrugea banii la jocurile de noroc şi, cîteodată, vorbeam şi de mine... de chinurile pe care sînt nevoit să le îndur zilnic, deşi muncesc cinstit, sînt respectuos cu toată lumea şi vreau binele tuturor!
— Ce frumos vorbeaţi, tovarăşe şef!
— Arta plînsului, nu ţi-am spus? Dar nimic din toate astea nu era adevărat!
— Cuuum?
— Tata era un muncitor foarte serios şi mă iubea mult... A încercat toate metodele să mă convingă să nu întrerup şcoala, dar nu l-am ascultat! Şi eram singur la părinţi, iar cărbunele îmi era drag ca mărăcinele la subţiori!
— Înseamnă că dumneavoastră nu spuneaţi adevărul...
— Arta plînsului, iubitule, nu are nimic comun cu adevărul unui anumit moment! Tocmai această relativitate a adevărului mi-a dat curajul să-mi alcătuiesc un repertoriu de plîngeri!
— Repertoriu?
— Da, iubite Costache, repertoriu! Viaţa îşi are complexitatea ei şi noi oamenii avem dorinţele noastre! Nu ţi-am spus? Niciodată nu m-am plîns la fel, iar acuma pot declara că este obligatorie adaptarea plîngerii după complexitatea lumii! Eu, de la cărbuni, mamă necăjită şi tată beţiv, am căpătat simpatia acelui colectiv de oameni cinstiţi, care încet, încet, m-au trimis la şcoală pe banii lor, m-au propus la toate avansările excepţionale şi cînd am fost ales pe primul meu post de dispoziţie, am renunţat tot încet, încet, la cei care, nu-mi mai erau de folos, mi-am consolidat poziţia şi am schimbat felul plîngerilor în ceea ce priveşte conţinutul, vocabularul şi adresanţii...
— Formidabil!
— Aşa am ajuns să fac tot felul de şcoli şi să urc mereu, mereu, pînă la ocuparea acestui fotoliu pe care şedea, pînă mai ieri, tovarăşul director Palavră!
— Eu nu vreau decît o gradaţie, tovarăşe şef!
— Şi ai concurenţi, Costache?
— Pe nepotul dumneavoastră!
— Nepotul meu?
— N-are importanţă, tovarăşe şef, pentru că eu am dreptate şi mă voi plînge cu hohote...
— Încearcă Costache, încearcă, dar ţi-am spus, tu n-ai stofă şi rişti să produci impresie inversă!
— Cum inversă?
— Tu să plîngi în hohote şi eu, că doar mie îmi adresezi plîngerea, să rîd la fel...
(Perpetuum comic ’89, pag. 155)
— Plîng, tovarăşe şef!
— Şi eu, la vremea mea, am plîns, Costache!
— Dumneavoastră?
— Dar nu smiorcăiala cu lacrimi şi batiste, iubitule!...
— Nu?
— Eu plîngeam cu o anumită distincţie, cu un anumit vocabular şi întotdeauna o făceam în scris şi ceream soluţia care-mi convenea!
— Adică, reclamaţii...
— Nu, iubitule, nu! Eu n-am reclamat niciodată pe nimeni! Eu am plîns, Costache, am plîns! Reclamaţia poartă în sine germenii răului, ambiţii nemăsurate, or plîngerea...
— Aş vrea să plîng şi eu aşa, tovarăşe şef!
— N-ai stofă, Costache, n-ai caracterul omului care ştie şi simte cînd trebuie să plîngă, pentru ce anume trebuie să plîngă şi cui trebuie să-i adreseze plîngerea... Tu abia lăcrimezi, Costache, şi nu e suficient! Trebuie să hohoteşti, iubitule, ca la îngropăciune, pe hîrtie şi numai pe hîrtie, şi abia atunci cel care-ţi citeşte plîngerea se leapădă de funcţie, devine om şi cu inima înmuiată, te cheamă la el, să te cunoască!...
— Dumneavoastră...
— Eu... eu, iubitule, la vremea mea, am transformat plîngerea într-o artă! Nu, nu zîmbi dacă vrei să înveţi cîte ceva din arta plînsului!
— Nu zîmbesc!
— Cînd am intrat eu prima dată în unitatea asta nu aveam decît patru clase primare!
— Dumneavoastră, tovarăşe şef?
— Eu! Dar n-am disperat şi nici nu m-am smiorcăit ca tine în batiste...
— Am şi eu o faculta...
— Ai, dar nu este suficient! Trebuie să te orientezi...
— Să mă...
— Eu am acceptat să muncesc unde este mai greu şi mai greu...
— Erau alte vremuri!
— Dar şi oamenii erau alţii! În secţia asta erau numai ingineri, maiştri, specialişti... N-aveam nici o şansă printre ei! Aşa am început eu să plîng, Costache!
— În scris?
— Numai în scris şi niciodată la fel... Vorbeam, cînd în numele cărbunelui pe care-l încărcăm în malaxor, cînd în numele mamei care avea zece copii, în numele tatălui care consuma alcool şi-mi distrugea banii la jocurile de noroc şi, cîteodată, vorbeam şi de mine... de chinurile pe care sînt nevoit să le îndur zilnic, deşi muncesc cinstit, sînt respectuos cu toată lumea şi vreau binele tuturor!
— Ce frumos vorbeaţi, tovarăşe şef!
— Arta plînsului, nu ţi-am spus? Dar nimic din toate astea nu era adevărat!
— Cuuum?
— Tata era un muncitor foarte serios şi mă iubea mult... A încercat toate metodele să mă convingă să nu întrerup şcoala, dar nu l-am ascultat! Şi eram singur la părinţi, iar cărbunele îmi era drag ca mărăcinele la subţiori!
— Înseamnă că dumneavoastră nu spuneaţi adevărul...
— Arta plînsului, iubitule, nu are nimic comun cu adevărul unui anumit moment! Tocmai această relativitate a adevărului mi-a dat curajul să-mi alcătuiesc un repertoriu de plîngeri!
— Repertoriu?
— Da, iubite Costache, repertoriu! Viaţa îşi are complexitatea ei şi noi oamenii avem dorinţele noastre! Nu ţi-am spus? Niciodată nu m-am plîns la fel, iar acuma pot declara că este obligatorie adaptarea plîngerii după complexitatea lumii! Eu, de la cărbuni, mamă necăjită şi tată beţiv, am căpătat simpatia acelui colectiv de oameni cinstiţi, care încet, încet, m-au trimis la şcoală pe banii lor, m-au propus la toate avansările excepţionale şi cînd am fost ales pe primul meu post de dispoziţie, am renunţat tot încet, încet, la cei care, nu-mi mai erau de folos, mi-am consolidat poziţia şi am schimbat felul plîngerilor în ceea ce priveşte conţinutul, vocabularul şi adresanţii...
— Formidabil!
— Aşa am ajuns să fac tot felul de şcoli şi să urc mereu, mereu, pînă la ocuparea acestui fotoliu pe care şedea, pînă mai ieri, tovarăşul director Palavră!
— Eu nu vreau decît o gradaţie, tovarăşe şef!
— Şi ai concurenţi, Costache?
— Pe nepotul dumneavoastră!
— Nepotul meu?
— N-are importanţă, tovarăşe şef, pentru că eu am dreptate şi mă voi plînge cu hohote...
— Încearcă Costache, încearcă, dar ţi-am spus, tu n-ai stofă şi rişti să produci impresie inversă!
— Cum inversă?
— Tu să plîngi în hohote şi eu, că doar mie îmi adresezi plîngerea, să rîd la fel...
(Perpetuum comic ’89, pag. 155)