O întîmplare

        Guşă este recunoscut ca un funcţionar extrem de conştiincios. Dar ceea ce-l caracterizează, în mod deosebit, este respectul, amestecat cu un fel de teamă, pentru şef. Acum se află la birou, caligrafiază impecabil pe o hîrtie tipizată. Este grozav de concentrat, înregistrînd, cu minuţiozitate, un munte de cifre. Ochelarii îi sînt căzuţi pe nas, se sprijină pe vîrful lui, dar acest lucru nu-l deranjează. Mai are puţin... cîteva zerouri... Apasă cu stiloul pe hîrtie, dar iată că buclucaşa peniţă nu vrea să lase picătura de cerneală care, apoi, prin mişcarea mîinii drepte să ia forma unei cifre. Guşă se enervă. Scutură cu putere mîna şi efectul fu cel dorit: stiloul începu să scrie şi el putea să-şi termine treaba la timp. Ridică mulţumit ochii de pe hîrtie, dar privirile îi rămîn aţintite pe o haină albă, atîrnată în cuier. Undeva, în dreptul buzunarului de la piept, zări o constelaţie de pete albastre de cerneală. Le priveşte cu ochi de Sfinx! Privirile nu se mai pot dezlipi de pe acele puncte care, în mintea lui Guşă, prind conturul unei flori a răului. Simte prin tot corpul, curgînd ca un izvor rece-rece, un sentiment de teamă nedesluşită! Haina este a şefului!... A adus-o recent din străinătate! Brusc, aruncat parcă de un neştiut resort, se ridică în picioare. Primul gînd fu acela de a ieşi din birou. Se gîndi, însă, că pentru a ajunge pe coridor trebuie să treacă printr-o cameră intermediară... „Acolo sînt mulţi colegi, o să mă vadă... Poate că şi şeful este acolo"...
        Îşi aduse aminte că la fereastra biroului se află o scară de incendii care coboară într-un bazin. Deschide fereastra. Cu mişcări greoaie, de om care n-a făcut niciodată în viaţă sport, coboară încet, încet... Acum e pe fundul bazinului, evident lipsit de apă. Găseşte o pietricică, pe care o cercetează cu atenţie, nici ei nu ştie de ce. O întoarce pe toate părţile, în timp ce se gîndeşte cum să procedeze. „Tovarăşul Duţă este un om extrem de pedant şi sever. O să se supere şi o să mă mustre... O să-mi spună: Tovarăşe Guşă, eşti un vierme care pătează... Eşti demn de tot dispreţul meu... o să te dau afară!" Guşă se gîndeşte să-şi ceară iertare, încă de cum va intra tovarăşul Duţă în birou... Vă rog să mă iertaţi, tovarăşe şef! Sînt un netrebnic! Merit să fiu hulit pentru actul meu necugetat!... O voce îl aduce însă la realitate!
        — Ce faci acolo, tovarăşe Guşă?
        Guşă recunoaşte timbrul... Este inconfundabil!
        — Caut, tovarăşe şef. Caut!
        — Ce cauţi, dom’le?
        — Caut ceva... bîigui Guşă.
        — Vino sus, că avem treabă.
        Guşă urcă. O treaptă... încă una... încă una... Pe la mijlocul scării, se opreşte. Precis a observat petele, de-aia mă cheamă. E parşiv... dar e şeful meu!... O să-mi cer iertare şi gata! ce-o să-mi facă?
        Obsedat de această întrebare, intră în birou, închide fereastra cu mişcări lente... se aşează pe scaun. Privirile i se opresc din nou pe haină. Îi atrage atenţia şi tovarăşului Duţă, care observă imediat petele. Guşă simte cum îl furnică ceva pe şira spinării şi degete... „O să-mi cer frumos iertare"...
        — Ia uite, ce pete! cum ori fi apărut? întrebă şeful...
        — Tovarăşe şef, zise Guşă... Tovarăşe Duţă... de la mine au apărut! Acum e momentul să-mi cer iertare... Să-i zic: „Eu, tovarăşe Duţă v-am pătat haina, dar pentru că dumneavoastră sînteţi un om admirabil, mă veţi ierta!... Mă veţi ierta precis, pentru că dumneavoastră sînteţi un om cu O mare, nu un măgar ca alţii"... Simţind cum glasul său prinde puteri nebănuite zise: „Da, de la mine! Ca o dovadă a dispreţului meu pentru dumneavoastră, dispreţ pe care îl ţin în mine de 15 ani, v-am pătat haina! Am scuturat stiloul şi am pătat-o! Uite-aşa... "
        Şi, luînd iar stiloul, îl scutură de cîteva ori, umplîndu-l pe şef de pete de cerneală: pe pantaloni, pe cămaşă, pe faţa...
        Apoi plecă: radiind de fericire şi eliberat de spaimă...

(Perpetuum comic ’87, pag. 112)

Vezi toată postarea

Giuleaşcă

         Afară e ger, crapă pietrele! O staţie. Giuleaşcă aşteaptă autobuzul. Are mîinile aproape degerate, iar nasul îngheţat. Autobuzul nu vine, însă el nu renunţă. Trebuie s-ajungă în capătul celălalt al oraşului, unde are o „afacere" cu un porc! Nu-şi mai simte degetele. Nici buzele, parcă sînt după o anestezie locală... Pînă la sosirea maşinii se hotărăşte să intre într-o clădire alăturată. Priveşte frontispiciul clădirii. Citeşte! E complet dezamăgit! Nu scrie nici restaurant, nici cramă, nici birt... Totuşi intră. La intrare i se percepe o taxă de 3 lei. „De ce"? întreabă Giuleaşcă, protestînd. I se răspunde că aici e un muzeu. Giuleaşcă are un şoc cultural: n-a intrat în viaţa lui într-un muzeu. Plăteşte şi intră. Nu înaintează însă prea mult, căci privirea i se opreşte pe un portret imens. Citeşte: N. BĂLCESCU. Aproape instinctiv Giuleaşcă îşi scoate pălăria. Îl priveşte cu atenţie pe marele revoluţionar şi, mîngîindu-şi propria chelie, exclamă!
        — Ce păr bogat! O fi fost haiduc?... Nu este însă convins. Prin mintea lui, dau năvală amintirile. Realizează astfel că, chiar strada pe care locuieşte, se numeşte Bălcescu. În continuare raţionamentul lui Giuleaşcă e foarte simplu. Dacă numele lui a fost dat unei străzi, înseamnă că e poet! Căci majoritatea străzilor din orăşel poartă nume de poeţi: Coşbuc, Eminescu, Arghezi! Pe toţi aceştia îi ştie încă din clasa a IV-a. Zdreanţă, cel cu ochii de faianţă"... se trezi Giuleaşcă recitînd... Şcoala însă îi aduce în minte cartea de istorie. Privirile i se perindă printre pagini şi... iarăşi Bălcescu. Are senzaţia că marele revoluţionar îl priveşte mustrător, „Iartă-mă! îi zice Giuleaşcă, n-ai fost poet, ai fost domnitor"! Şi acum priveşte portretul convins fiind că se află în faţa unui mare domnitor. „Cu cine s-o fi bătut"? se întreabă Giuleaşcă. Cu dacii sau cu turcii"? N-are nici un argument, dar e convins că totuşi cu turcii. Cu pălăria în mînă, mut de admiraţie îl idolatrizează pe marele revoluţionar. Şi-l închipuie pe marele revoluţionar călare pe un cal roib, cu coama răsfirată în vînt, avînd în mînă o sabie şi îndemnîndu-şi oastea: „Pe ei"! Are însă o tresărire. Brusc îşi aduce aminte de altceva. Din buzunarul de la spate scoate în grabă un portofel. Iar din el o bancnotă de o sută!... Bălcescu! Giuleaşcă e din ce în ce mai încurcat. Priveşte chipul revoluţionarului imprimat pe bancnotă. „Ce incult sînt!" îşi făcu autocritica Giuleaşcă, convins fiind că, în fine, a realizat cine a fost Bălcescu."
         „A fost ministru de finanţe"! zise Giuleaşcă. Îşi pune pălăria în cap şi iese. Autobuzul e în staţie. Giuleaşcă urcă. Mai cult şi mai încălzit.

(Perpetuum comic ’86, pag. 199)

Vezi toată postarea