Din cînd în cînd îmi dă tîrcoale o întrebare: oare şi în alte ţări or fi atîţia directori ca în ţara noastră? Dacă răspunsul este afirmativ, atunci asupra lor apasă, neîndoielnic, întreaga răspundere în ceea ce priveşte viitorul omenirii. Dar dacă, totuşi, numai în ţara noastră există acest belşug de directori, ne-am putea considera, dintr-un punct de vedere, oameni cu noroc, căci, cel puţin, atunci am avea şi noi prilejul să ne lăudăm: recordul la directori.
La societatea unde lucrez eu, aşa e... Cum faci un pas, te ciocneşti de-un director. Director general, director tehnic, director pentru relaţiile cu publicul, director pentru treburi oficiale, director pentru treburi particulare, directorul contabilităţii, director comercial, director pentru import, director pentru export, directorul personalului, şi încă o sumedenie de alţi directori... Şi ca şi cum nici atîţia n-ar fi destui, fiecare dintre ei mai are şi o suită de 3—4 directori adjuncţi. De atîtea plecăciuni cîte fac zilnic, ca să-i salut, am reuşit să mi se facă o cocoaşă frumuşică.
Mai zilele trecute, Tahir bei, unul dintre funcţionăraşi — ca şi mine de altfel — a întocmit o statistică: cîte doi directori pe cap de salariat! Măi să fie, mi-am zis eu, de m-ar face şi pe mine director peste funcţionăraşi... Bani în plus, nu, dar măcar titlul să-l am... Nici o şansă. Cît există Tahir bei, cum să vină rîndul unuia ca mine, un simplu bacalaureat?!
Ce-i drept, e drept. Directorul nostru general, Nasuhi bei, e el cam absent, cam ciudat, dar de bun, nimic de zis... Nu se pomeneşte să ridice glasul la careva. Numai cînd îi ceri majorarea salariului îşi cam iese din fire:
— Şi, mă rog, ce-ai să faci cu banii? Cine are bani mulţi, are şi multe griji... Ne-om descurca noi. Măcar să fie şi una, şi alta...
Avea nişte pasiuni destul de bizare. Bea mult şi cînd se îmbăta, trebuia neapărat să se ducă la păduricea de plopi aflată la un kilometru în afara oraşului.
Toţi oamenii pe care-i cunosc eu au plăcere să asculte trilurile privighetorii şi în general cîntecul păsărilor. Nasuhi bei, însă, se delecta la cîntecul de... broaşte. De ce, nu ştiu, dar glasurile broaştelor îl impresionau la culme. Uneori se întîmpla chiar să şi plîngă. Şi mai cu seamă în zilele astea, cum îi murise tatăl, nu se putea să nu-l găseşti acolo seară de seară.
Profitînd de acest prilej, acum două zile am împrumutat de la Tahir bei casetofonul şi drept la păduricea cu plopi m-am oprit. În două-trei ore, am umplut o casetă cu orăcăitul broaştelor. A doua zi, cu caseta în mînă, m-am plantat în faţa lui Nasuhi bei. Obiectivul meu: mărirea lefii.
— Ştiu cît de mîhnit sînteţi, domnule director. Sînt convins că răposatul dumneavoastră tată era un om deosebit de bun. Aş îndrăzni să vă dăruiesc ceva care să vă aline cît de cît durerea.
— Despre ce e vorba, domnule Ahmet? m-a întrebat mirat.
— O casetă, Nasuhi bei. Cîntec de broaşte.
— Nu mai spune!
S-a ridicat şi m-a sărutat pe amîndoi ochii. Apoi a ordonat să se ia imediat un casetofon şi să fie pus în funcţiune.
O vreme am stat şi am ascultat împreună broaştele. Nasuhi bei, peste măsură de emoţionat, plîngea, în timp ce eu mă gîndeam cum să aduc vorba despre majorarea salariului meu.
— E cel mai preţios dar pe care l-am primit vreodată, domnule Ahmet. Mii de mulţumiri. Dovedeşti o mare gingăşie sufletească, mi-a spus el, cînd s-a terminat înregistrarea.
— Vă rog, vă rog... Nu aveţi pentru ce să-mi mulţumiţi. Doar că şi eu aş dori să vă spun ceva...
— Lasă, domnule Ahmet, lasă...
Nu-i nevoie. În seara asta eşti invitatul meu.
— N-am cuvinte să vă mulţumesc, domnule director, dar nu pot veni. Abia mă aşteaptă ai mei, acasă. Sîntem destul de strîmtoraţi, ştiţi, cu leafa mea...
— Mai dă-i încolo de bani. Ai bani mulţi, ai şi griji multe.
— Dar noi nu avem deloc, domnule director... Dumneavoastră aţi mai rămas, probabil, încărcat şi cu o moştenire de la răposatul dumneavoastră tată.
— Lasă asta, pentru Dumnezeu! Greutăţi peste greutăţi. Ştii zicala: cocoaşă peste cocoaşă.
— Dar, domnule director, şi eu m-am cocoşat.
— Ce spui! Ai primit şi dumneata vreo moştenire?
— Ce moştenire? Ce moştenire, domnule? De-atîtea ploconeli pînă la pămînt zicîndu-mi că doar-doar aşa voi reuşi să mi se urce şi mie niţeluş salariul peste cel minim pe care-l am acum m-am pricopsit cu o cocoaşă.
A rîs cu hohote.
— Vai, vai, cît de glumeţ poţi fi!
— Vă foarte mulţumesc, domnule director.
— Oricum , vom vorbi despre subiectul ăsta diseară, la Pavilion.
Seara, ne-am dus la Pavilion, împreună cu vre-o opt-zece directori, consumaţia fiind suportată din fondul destinat oaspeţilor speciali. În vreme ce directorii, din pur amuzament, aruncau mucurile de ţigări nu în scrumierele pe care le aveau dinainte, ci pe jos, dînd chelnerilor, ca să le adune, bacşiş cît salariul meu pe o lună, eu stăteam ca pe jeratic.
Apoi, toţi împreună, ne-am înfiinţat la păduricea de plopi, să ascultăm broaştele. Cînd Nasuhi bei, peste măsură de mişcat, s-a pornit pe plîns, toţi ceilalţi directori i-au ţinut isonul. Ei, şi eu, cum mă cam întrecusem cu băutura, zor-nevoie, m-am alăturat cu străşnicie corului. Dar nu pentru că aş fi căzut pradă emoţiei. Nu. Sufeream la gîndul că şcolile erau pe punctul de a se deschide şi că la toţi copiii mei le trebuiau cărţi, caiete, uniforme...
Acum, cine mă caută, mă poate găsi cu siguranţă la păduricea de plopi. Pot depune mărturie că zicerea broaştelor aduce relaxarea. Oaac, oaaac... Cloac’... Cloaaac’... Cît de deschis, de franc glăsuiesc ele...
În româneşte de VIORICA DINESCU
(Perpetuum comic ’87, pag. 251)
La societatea unde lucrez eu, aşa e... Cum faci un pas, te ciocneşti de-un director. Director general, director tehnic, director pentru relaţiile cu publicul, director pentru treburi oficiale, director pentru treburi particulare, directorul contabilităţii, director comercial, director pentru import, director pentru export, directorul personalului, şi încă o sumedenie de alţi directori... Şi ca şi cum nici atîţia n-ar fi destui, fiecare dintre ei mai are şi o suită de 3—4 directori adjuncţi. De atîtea plecăciuni cîte fac zilnic, ca să-i salut, am reuşit să mi se facă o cocoaşă frumuşică.
Mai zilele trecute, Tahir bei, unul dintre funcţionăraşi — ca şi mine de altfel — a întocmit o statistică: cîte doi directori pe cap de salariat! Măi să fie, mi-am zis eu, de m-ar face şi pe mine director peste funcţionăraşi... Bani în plus, nu, dar măcar titlul să-l am... Nici o şansă. Cît există Tahir bei, cum să vină rîndul unuia ca mine, un simplu bacalaureat?!
Ce-i drept, e drept. Directorul nostru general, Nasuhi bei, e el cam absent, cam ciudat, dar de bun, nimic de zis... Nu se pomeneşte să ridice glasul la careva. Numai cînd îi ceri majorarea salariului îşi cam iese din fire:
— Şi, mă rog, ce-ai să faci cu banii? Cine are bani mulţi, are şi multe griji... Ne-om descurca noi. Măcar să fie şi una, şi alta...
Avea nişte pasiuni destul de bizare. Bea mult şi cînd se îmbăta, trebuia neapărat să se ducă la păduricea de plopi aflată la un kilometru în afara oraşului.
Toţi oamenii pe care-i cunosc eu au plăcere să asculte trilurile privighetorii şi în general cîntecul păsărilor. Nasuhi bei, însă, se delecta la cîntecul de... broaşte. De ce, nu ştiu, dar glasurile broaştelor îl impresionau la culme. Uneori se întîmpla chiar să şi plîngă. Şi mai cu seamă în zilele astea, cum îi murise tatăl, nu se putea să nu-l găseşti acolo seară de seară.
Profitînd de acest prilej, acum două zile am împrumutat de la Tahir bei casetofonul şi drept la păduricea cu plopi m-am oprit. În două-trei ore, am umplut o casetă cu orăcăitul broaştelor. A doua zi, cu caseta în mînă, m-am plantat în faţa lui Nasuhi bei. Obiectivul meu: mărirea lefii.
— Ştiu cît de mîhnit sînteţi, domnule director. Sînt convins că răposatul dumneavoastră tată era un om deosebit de bun. Aş îndrăzni să vă dăruiesc ceva care să vă aline cît de cît durerea.
— Despre ce e vorba, domnule Ahmet? m-a întrebat mirat.
— O casetă, Nasuhi bei. Cîntec de broaşte.
— Nu mai spune!
S-a ridicat şi m-a sărutat pe amîndoi ochii. Apoi a ordonat să se ia imediat un casetofon şi să fie pus în funcţiune.
O vreme am stat şi am ascultat împreună broaştele. Nasuhi bei, peste măsură de emoţionat, plîngea, în timp ce eu mă gîndeam cum să aduc vorba despre majorarea salariului meu.
— E cel mai preţios dar pe care l-am primit vreodată, domnule Ahmet. Mii de mulţumiri. Dovedeşti o mare gingăşie sufletească, mi-a spus el, cînd s-a terminat înregistrarea.
— Vă rog, vă rog... Nu aveţi pentru ce să-mi mulţumiţi. Doar că şi eu aş dori să vă spun ceva...
— Lasă, domnule Ahmet, lasă...
Nu-i nevoie. În seara asta eşti invitatul meu.
— N-am cuvinte să vă mulţumesc, domnule director, dar nu pot veni. Abia mă aşteaptă ai mei, acasă. Sîntem destul de strîmtoraţi, ştiţi, cu leafa mea...
— Mai dă-i încolo de bani. Ai bani mulţi, ai şi griji multe.
— Dar noi nu avem deloc, domnule director... Dumneavoastră aţi mai rămas, probabil, încărcat şi cu o moştenire de la răposatul dumneavoastră tată.
— Lasă asta, pentru Dumnezeu! Greutăţi peste greutăţi. Ştii zicala: cocoaşă peste cocoaşă.
— Dar, domnule director, şi eu m-am cocoşat.
— Ce spui! Ai primit şi dumneata vreo moştenire?
— Ce moştenire? Ce moştenire, domnule? De-atîtea ploconeli pînă la pămînt zicîndu-mi că doar-doar aşa voi reuşi să mi se urce şi mie niţeluş salariul peste cel minim pe care-l am acum m-am pricopsit cu o cocoaşă.
A rîs cu hohote.
— Vai, vai, cît de glumeţ poţi fi!
— Vă foarte mulţumesc, domnule director.
— Oricum , vom vorbi despre subiectul ăsta diseară, la Pavilion.
Seara, ne-am dus la Pavilion, împreună cu vre-o opt-zece directori, consumaţia fiind suportată din fondul destinat oaspeţilor speciali. În vreme ce directorii, din pur amuzament, aruncau mucurile de ţigări nu în scrumierele pe care le aveau dinainte, ci pe jos, dînd chelnerilor, ca să le adune, bacşiş cît salariul meu pe o lună, eu stăteam ca pe jeratic.
Apoi, toţi împreună, ne-am înfiinţat la păduricea de plopi, să ascultăm broaştele. Cînd Nasuhi bei, peste măsură de mişcat, s-a pornit pe plîns, toţi ceilalţi directori i-au ţinut isonul. Ei, şi eu, cum mă cam întrecusem cu băutura, zor-nevoie, m-am alăturat cu străşnicie corului. Dar nu pentru că aş fi căzut pradă emoţiei. Nu. Sufeream la gîndul că şcolile erau pe punctul de a se deschide şi că la toţi copiii mei le trebuiau cărţi, caiete, uniforme...
Acum, cine mă caută, mă poate găsi cu siguranţă la păduricea de plopi. Pot depune mărturie că zicerea broaştelor aduce relaxarea. Oaac, oaaac... Cloac’... Cloaaac’... Cît de deschis, de franc glăsuiesc ele...
În româneşte de VIORICA DINESCU
(Perpetuum comic ’87, pag. 251)
