De la înălţimea clădirii, printr-o fereastră a biroului meu de la etajul 15 văd desfăşurîndu-se traficul oraşului. Mult timp am analizat circulaţia persoanelor din această localitate şi problemele care împiedică o mai mare eficienţă a transportului de pasageri. Am investit ore de studiu intens, dar victoria nu va întîrzia să apară. Totul este explicat în informarea pe care o am în faţă. Soluţia nu constă în a mări numărul de autobuze sau de a construi un metrou.
Este vorba de ceva mult mai simplu şi mai economic pentru o durată lungă: Redistribuirea forţei de muncă a oraşului.
În conformitate cu teoria mea, transportul unui mare număr de persoane în diferite zone se poate evita dacă fiecare ar lucra în apropierea locuinţei sale. Astfel, dacă în faţa casei cuiva există un magazin alimentar, nu contează dacă persoana respectivă e licenţiată în fizică nucleară: o dată redistribuită forţa de muncă, lucrează ca vînzător. La urma urmei e preferabil să treci drumul decît să înfrunţi o călătorie cu autobuzul, în fiecare zi, ca să ajungi la servici. Cu siguranţă că vînzătorul locuieşte în partea cealaltă a oraşului lîngă o policlinică. Deci el ar putea să devină tehnician radiolog şi, în consecinţă, tehnicianul care locuieşte în centru se va face frizer, iar acesta ospătar. Pe scurt, se formează un lung lanţ care, probabil, că va dura mulţi ani pentru a se destrăma.
Trebuie să se facă schimbări, să se elaboreze directive şi orientări, să se ţină cursuri de perfecţionare, să se ducă muncă de lămurire, să se întreprindă controale, în sfîrşit, o activitate febrilă. Dar rezultatul va fi promiţător. După cinci sau şase ani toată lumea va fi recalificată, perfecţionată şi mulţumită că are de mers doar cîţiva metri pentru a ajunge la noul loc de muncă. Atunci autobuzele vor fi aproape goale, tensiunea va scădea, se vor elimina întîrzierile nejustificate, se va economisi combustibil, se va profita din plin de ziua de muncă... ce mai! Paradisul!
Ridic ochii şi privesc un nor care trece prin faţa geamului. Chipul meu reflectă o satisfacţie totală. Dar brusc mă trece un fior. Fruntea mi se întunecă pe măsură ce norul se deplasează prin faţa ferestrei. Şi dacă pierd maşina pe care mi-o asigură întreprinderea? Dacă va trebui să lucrez în atelierul de reparat încălţăminte din colţul străzii, n-o să mai am nevoie de maşină şi atunci...
Privesc pentru ultima oară norul care se pierde în depărtare, oftez fără chef şi, fără să mă ridic din scaun, las să cadă informarea în coşul de hîrtii.
În româneşte de DOINA LINCU
(Perpetuum comic ’91, pag. 184)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu