— Ei? E gata problema aia?
Fetiţele se îmbujorară. Îşi scoaseră tocurile din gură.
— Încă nu, răspunse Delphine cu glasul stins. E grea. Ne-a spus şi învăţătoarea.
— Dacă învăţătoarea v-a dat-o înseamnă că puteţi s-o rezolvaţi.
Dar cu voi... mereu e la fel. La distracţii primele şi la muncă... altă dată, mintea, nu mai multă decît a saboţilor. Nu sînteţi în stare să faceţi o problemă.
— De două ore ne chinuim, zise Marinette.
— Aşa? Să vă mai chinuiţi. Mult şi bine! Da’ astă seară problema să fie gata. Dacă nu... ah! dacă nu e gata... Nu, nici nu vreau să mă gîndesc ce-o să păţiţi.
Erau aşa de furioşi părinţii la ideea că problema ar putea să nu fie rezolvată pînă seara încît înaintară cîţiva paşi în bucătărie şi, ajunşi în spatele fetiţelor, îşi aruncară ochii pe maculatoarele lor şi ...rămaseră muţi de idignare. Delphine şi Marinette desenaseră, una o paiaţă cît o pagină întreagă de caiet iar cealaltă o casă cu coşul fumegînd, o baltă pe care înota un răţoi şi un drum lung la capătul căruia se vedea un poştaş pe bicicletă. Fetele înţepeniseră pe scaune. Părinţii începură să strige, spunînd că e de neimaginat, de necrezut, cum de merită ei să aibă asemenea copii. Se agitau şi făceau atîta gălăgie încît cîinele, culcat sub masă, la picioarele fetiţelor, nu mai putu, se sculă şi se plantă în faţa lor. Era un ciobănesc pe care îl iubeau foarte mult dar care le iubea şi mai mult pe Delphine şi Marinette.
— Ei, părinţilor, n-aveţi dreptate. Credeţi că strigînd şi bătînd din picior o să ne folosească la ceva în rezolvarea problemei! Şi apoi, de ce să stea ele aici să facă probleme cînd afară e aşa grozav? Bietele fete s-ar simţi mult mai bine la joacă.
— Aşa! Şi mai tîrziu, cînd or avea douăzeci de ani şi s-or mărita, vor fi aşa de proaste că bărbaţii lor or să-şi bată joc de ele.
— Ei, o să-i înveţe şi pe ei să se joace cu mingea şi coarda. Nu-i aşa, drăguţelor?
— Da! Da! spuseră fetiţele.
— Gura! strigară părinţii. Şi — la muncă! N-aveţi pic de ruşine! Prostovane care nu pot rezolva măcar o problemă.
— Vă faceţi prea multe griji, zise cîinele. Dacă nu pot să rezolve problema, ei, ce-oţi vrea, nu pot şi gata! Mai bine v-aţi pune-n locul lor. Eu chiar asta şi fac.
— În loc să-şi piardă timpul cu zmîngăleala... Da’, gata, destul! Ne ducem. Şi, voi. distraţi-vă în continuare. Şi de n-o fi gata problema deseara, cu atît mai rău pentru voi.
Cu aceste cuvinte, părinţii ieşiră din bucătărie, îşi luară uneltele şi plecară pe cîmp să sape la cartofi. Aplecate pe maculatoarele lor, Delphine şi Marinette smiorcăiau. Cîinele veni şi se aşeză între scaunele lor, îşi cocoţă labele din faţă sus pe masă şi îşi trecu limba de cîteva ori peste obrajii lor înlăcrimaţi.
— E chiar aşa grea problema asta?
— Grea? suspină Marinette. Mai rău: nu se înţelege nimic!
— Dacă aş şti despre ce este vorba poate mi-ar veni vreo idee, zise cîinele.
— Hai să-ţi citesc enunţul, propuse Delphine. „Pădurea satului are o întindere de 16 hectare. Ştiind că un ar este plantat cu 3 stejari, 2 fagi şi 1 mesteacăn, să se afle cîţi arbori din fiecare specie se găsesc în pădurea satului".
— Aaa! sînt de acord cu voi, zise cîinele, nu e deloc o problemă uşoară. Şi, chiar, ce-i aia hectar?
— Nu se ştie prea bine, zise Delphine care, fiind mai mare, era şi cea mai deşteaptă. Un hectar este cam tot cît un ar dar ca să zic aşa, care e mai mare, nu prea ştiu. Cred că hectarul...
— Nuuu, protestă Marinette. Arul e mai mare.
— Nu vă mai certaţi, zise cîinele. Că arul o fi mai mare sau mai mic nu are nici o importanţă. Sa ne ocupăm de problemă. Ia să vedem: „Pădurea satului...".
Învăţînd pe dinafară enunţul, cîinele se gîndi mult timp la el. Cîteodată îşi ciulea urechile şi fetiţelor li se umplea inima de speranţă dar în cele din urmă trebuiră să accepte că toate eforturile lor nu duc la nici un rezultat.
— Nu vă descurajaţi. Cît e ea de afurisită, îi dăm noi de cap. O să chem toate animalele din curte. Om găsi noi toţi o soluţie...
Cîinele sări pe fereastră şi alergă să-l caute pe cal. Cînd îl găsi păscînd pe cîmp îi spuse:
— Pădurea satului are 16 hectare...
— Se poate, zise calul, dar nu văd ce mă interesează asta pe mine.
Cîinele îi explică necazul celor două fetiţe, cum şi el este destul de îngrijorat şi cum a fost de părere să ceară ajutorul tuturor animalelor. S-a întors în curte şi a început să cheme toate animalele. Din toate părţile veneau găini, vaci, boi, gîşte, porcul, răţoiul, pisici, cocoşul, viţeii şi, cu toatele, s-au aranjat în semicerc, pe trei rînduri, în faţa casei, Cîinele se duse la fereastră, între cele două fetiţe şi, explicînd ce se aştepta de la ele, de la toate animalele din curte, spuse enunţul problemei.
Pădurea satului are o întindere de 16 hectare...
Animalele se gîndeau în linişte şi cîinele se întoarse spre fetiţe, făcîndu-le cu ochiul, plin de încredere. Dar, curînd, printre animale se auziră murmure descurajate. Chira răţoiul, pe care se conta foarte mult, nu găsea nici o soluţie iar gîştele se plîngeau că le doare capul.
— E prea greu, ziseră animalele. Asta nu-i problemă pentru noi. Nu se înţelege nimic!
— A, nu! Sînteţi neserioase strigă cîinele. N-o să le lăsaţi aşa, în încurcătură, pe bietele fete. Mai gîndiţi-vă!
— La ce bun să ne spargem capul, grohăi porcul, dacă nu serveşte la nimic.
— Sigur, tu nu vrei să faci nimic pentru fetele astea. Eşti de partea părinţilor.
— Nu-i adevărat. Sînt de partea lor, a fetelor, dar cred că o problemă ca asta...
— Linişte!
Animalele începură iar să caute soluţia problemei cu pădurea dar... degeaba. Pe gîşte le durea capul din ce în ce mai rău. Vacile începuseră să picotească. Calul, în ciuda întregii lui bunăvoinţe, se distra întorcîndu-şi capul la dreapta şi la stînga. Tocmai atunci văzu venind o găinuşă albă.
— Nu te prea grăbeşti, îi zise. Nu-i aşa? N-ai auzit semnalul?
— Aveam un ou de ouat, zise ea pe un ton sec. Sper că n-o s-aveţi pretenţia să-mi întrerup şi ouatul...
Intră şi ea în cercul animalelor şi, după ce ajunse în primul rînd, lîngă celelalte găini, se informă de motivul adunării. Cîinele, pe care îl cam cuprinsese descurajarea, nu socotea de nici un folos să-i mai spună şi ei ceva. Nu putea să creadă că ea, o găinuşă, ar putea să reuşească ceea ce ei toţi n-au fost în stare. Întrebate, Delphine şi Marinette hotărîră să-i zică totuşi şi ei tărăşenia cu pădurea. Cîinele repetă explicaţiile şi, încă o dată, spuse enunţul problemei.
— Pădurea satului...
— Ei, şi? Ce-i cu asta? spuse la sfîrşit găinuşa. Ce e aşa greu? Totul mi se pare îngrozitor de simplu.
Fetiţele se înroşiră de emoţie şi-o priviră cu speranţă. Între timp, animalele schimbau păreri, deloc măgulitoare.
— N-a găsit nimic. Vrea să facă pe grozava. Nu ştie mai mult decît noi. Gîndiţi-vă, o găinuşă amărîtă...
— Hai, lăsaţi-o să vorbească, zise cîinele. Linişte, porcule şi, voi, vacilor, linişte! Ei, ce soluţie ai găsit?
— Vă mai spun încă o dată că e prea simplu, răspunse alba găinuşă, şi mă mir că nimeni nu s-a gîndit. Pădurea satului este doar atît de aproape. Singurul mijloc de a şti cîţi stejari, cîţi fagi şi cîţi mesteceni sînt în ea este să-i numărăm. La toţi, nu cred să ne ia mai mult de o oră...
*
A doua zi dimineaţă, cînd învăţătoarea apăru în pragul şcolii, pentru a-i primi pe elevi, nu se miră deloc văzînd în curte un cal, un cîine, un porc şi-o găinuşă albă. Nu era prima dată cînd un animal de prin curţile vecine se rătăcea pe acolo.
— Scuzaţi-ne, zise porcul, apropiindu-se. N-am vrea să vă deranjăm dar am auzit atîtea lucruri frumoase despre şcoala asta încît am dori tare mult să auzim şi noi una din lecţiile dumneavoastră. Sînt sigur că am avea tare mult de cîştigat.
Măgulită, învăţătoarea ezita totuşi să-i primească în clasă.
— Bineînţeles, adaugă cîinele, ne angajăm, cu toţii, să fim cuminţi şi să nu deranjăm ora.
— Păi, la urma urmei, nu văd vreun inconvenient, aşa că... Treceţi la rînd.
*
— Ei, ia să vedem, zise învăţătoarea, cine a ştiut să rezolve problema?
Delphine şi Marinette erau singurele care ridicară mîna. Aruncîndu-şi ochii pe caietele lor, învăţătoarea făcu o mutră care le cam nelinişti pe fete. Părea că se cam îndoieşte de rezultatul obţinut.
— Ia să vedem, zise învăţătoarea, trecînd la tablă, să recitim enunţul. Pădurea satului are o întindere...
Explicînd elevilor cum trebuia judecat, ea făcea operaţiile pe tablă.
— Deci, pădurea satului conţine 4800 stejari, 3200 fagi şi 1600 mesteceni. Deci Delphine şi Marinette au greşit. Şi vor primi, imediat, o notă proastă.
— Îmi permiteţi, zise alba găinuşă. Îmi pare rău pentru dumneavoastră, dar dumneavoastră aţi greşit. Pădurea satului conţine 3918 stejari, 1240 fagi şi 1302 mesteceni. Aşa cum au găsit şi fetele.
— Dar, e absurd, protestă învăţătoarea. Nu pot fi mai mulţi mesteceni decît fagi. Să reluăm judecata...
— Nu încape nici o judecată. Pădurea satului conţine exact 1302 mesteceni. Am trecut ieri după amiază pe acolo şi i-am numărat. Poate să vă spună oricine, am fost cu toţii... Nu-i aşa?
— Aşa, aşa ziseră cîinele, şi porcul, şi calul. Am numărat de două ori...
Învăţătoarea încerca să le explice că pădurea satului, despre care este vorba în problemă, nu are nimic de-a face cu cea adevărată, dar găinuşa albă se supără şi însoţitorii ei se posomorîră: „Dacă nu te poţi baza pe enunţ, ziceau ei, problema nu mai are nici un sens". Învăţătoarea le spunea că asta e stupid. Roşie de furie, tocmai le punea fetelor o notă proastă cînd, în clasă intră un inspector. Mai întîi se miră văzînd calul, cîinele, găina, porcul...
— În fine, zise el, treacă! Despre ce este vorba?
— Domnule inspector, declară alba găinuşă, învăţătoarea a dat alaltăieri elevilor de rezolvat următoarea problemă: „Pădurea satului are...".
După ce a fost informat, în amănunt, inspectorul nu ezită să-i dea dreptate albei găinuşe. Apoi o somă pe învăţătoare să le pună o notă bună fetelor. „Pădurea satului este pădurea satului, indiscutabil." (...)
Delphine şi Marinette se întoarseră acasă cu inima uşoară. Văzînd c-au luat note bune, părinţii, mîndri şi fericiţi, le-au cumpărat, ca răsplată, penare noi.
În româneşte de ELENA DRĂGUŞIN-POPESCU
(Perpetuum comic ’91, pag. 186)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu