O întîmplare

        Iarna a trecut de mult, dar eu nu pot uita uşor această întîmplare. Călătoream spre Burgas. În gara X, în compartimentul nostru a intrat un călător ciudat.
        — Aveţi vreun loc liber?
        Da, în compartiment erau locuri goale, bagaje însă puzderie. Noul venit le tot privi, apoi se aşeză. Din cauza căldurii, lentilele reci ale ochelarilor aburindu-i-se el şi-i
scoase, şi-n timp ce-i ştergea cu căptuşeala pardesiului ne cerceta cu ochii săi miopi, dar de văzut nu vedea nimic. Punîndu-şi piciorul drept peste genunchiul stîng începu să-şi desfacă o sfoară care înfăşurată în jurul piciorului îi ţinea galoşului de legătură. În aceeaşi clipă la megafonul gării răsună glasul crainicului: „Atenţiune! Atenţiune! Din cauza căderilor abundente de zăpadă trenul va staţiona în gară timp de o oră, pînă restabilim legătura. Călători, aveţi grijă de bagajele dumneavoastră! Repetăm: aveţi grijă de bagaje! Pentru lucrurile pierdute nu răspundem!"
        Ne-am privit unii pe alţii.
        — Probabil că s-a furat ceva — a spus unul.
        — Nu există furturi la noi, ci numai abuzuri — adăugă altul.
        Nou-venitul a băgat la repezeală sfoara pe jumătate desfăcută în galoş şi a ieşit. După el, prin faţa uşii, trecu un om cu banderolă pe braţ, privindu-ne atent. L-am privit şi noi.
        — Oare unde s-o fi dus? zise cineva din compartiment.
        — Cine, Galoşul?
        Curios, pentru noi, cei mai vechi din compartiment, noul venit nu era nici „Ochelaristul", nici „Cel cu pardesiul jerpelit", ci pur şi simplu „Galoşul". Dar, iată că se şi întoarse, aducînd un geamantan pe care îl lăsă pe coridor. Apoi, reluîndu-şi locul, zise:
        — Îl lăsasem în alt compartiment şi m-am dus să-l iau.
        Se apucă iarăşi de desfăcutul sforii care, udă fiind, nu prea vroia să se deznoade.
        — Are cineva un briceag? — întrebă Galoşul.
        Nu, nimeni nu avea.
        — Păi, eu am în geamantan, dar trebuie să-l deschid.
        Privind spre coridor, se năpusti ca muşcat. Sfoara se tîra după el.
        — Geamantanul meu...
        Toţi am sărit de pe locuri.
         „I-a dispărut geamantanul", „I-au furat omului geamantanul" — zburau vorbele din compartiment în compartiment. Călătorii îşi iţiră capetele pe la uşi.
        — Ce s-a întîmplat, oameni buni? — se auzi din capătul coridorului glasul omului cu banderolă pe braţ, cel care se uitase în compartimentul nostru. Staţi la locurile voastre — zise el. Are cine să se ocupe de astfel de treburi.
        Îi împinse pe călători şi veni lîngă noi.
        — Al cui geamantan a dispărut?
        — Al meu — răspunse Galoşul care trăgînd tare de sfoară o rupse.
        — Ă-ă-ă — dădu din cap omul cu banderolă, acu să plăteşti mata 2 leva amendă.
        — De ce?
        — Cum de ce?!!! S-a anunţat prin megafon să aveţi grijă de bagaje? S-a anunţat! Iar mata ce-ai păzit? Nimic. Pe tine, omule, te-am văzut încă de pe peron cum ţi-ai lăsat geamantanul la voia întîmplării şi cît de căscat eşti. Ia te uită, mi-am zis, un om inteligent, cu ochelari, ce grijă are de lucrul lui. Voi, intelectualii nu prea daţi dovadă de vigilenţă, iar duşmanul tocmai astfel de oameni caută. Dă 2 leva amendă, pentru ca pe viitor să ştii!
        — Dar pentru ce?
        — Haida, de! Măi, omule, spune-mi, n-ai auzit comunicarea? Ai auzit-o? Poţi să nu vezi bine cu ochelarii ăia, dar cu siguranţă că de auzit ai auzit. Şi ce măsuri ai luat? Nici una. Stai aici ca o cloşcă, în loc să fii cu ochii-n patru...
        — Eu — răspunse omul — m-am lovit la picior şi m-am dus să-mi cumpăr un galoş.
        — Bine omule, ţi-ai luat galoş, bine, dar de ce aşa de mare ca să-i legi cu o sfoară? Te întreb, dacă tocmai în acel moment cineva-ţi lua geamantanul, cum de fapt a şi făcut-o, ce naiba mai făceai cu un galoş aşa de mare? Erai pregătit să-l prinzi din urmă? Nu!
        — Am greşit, tovarăşe, am greşit...
        — A-a-a, ai greşit. Eu de un ceas stau să-ţi spun chestia asta, iar tu o tot scalzi.
        — Şi-acum să plătesc amenda pentru că mi-e mare galoşul? — se întoarse omul căutîndu-şi banii în buzunar.
        — Ei, mai dă-l încolo de galoş, pentru geamantan plăteşti. Ochelaristul alese 2 leva bani mărunţi.
        — Stai, stai aşa — zise cel cu banderolă. Zi-mi, eşti sigur că geamantanul a fost furat?
        — Păi dacă nu-i la locul lui...
        — Dacă nu-i la locul lui, ar putea fi în alt loc, oricine putea să-l ascundă.
        — Chiar aşa — se auzi un glas vesel.
        — Dacă mi l-au ascuns, mai plătesc amenda sau nu? — clipi ochelaristul de sub lentilele groase.
        — Mai termină cu amenzile tale! Încă nu-ţi dai seama ce s-a întîmplat de fapt şi nu faci altceva decît să bolboroseşti: „Să plătesc, să nu plătesc..."
        — Apăi, ce să fac, măi tovarăşe, dac-am greşit. Sînt un om distrat, iar duşmanul tocmai p-ăştia îi loveşte...
        — Ascultă, omule, nu mă lua peste picior...
        — Nu cumva dumneata ai ascuns geamantanul? — zise unul dintre călători.
        Omul cu banderolă clipi semnificativ.
        — Slavă Domnului! — se auzi în cor.
        — Mulţumită mie. Dacă nu l-aş fi ascuns ştiţi ce s-ar fi întîmplat!
        — Nimic, decît c-ar fi stat la locul lui, spuse Galoşul.
        — Ascultă, mă, fii atent, c-ai început să mă calci pe nervi. Da-nţelege, bre omule, că dacă s-a zis să se aibă grijă de bagaje, apăi e musai aşa. Şi chiar dacă eu aş fi atentat la geamantanul matale, tu să-mi fi spus: „Stop! Tovarăşe, ăsta-i geamantanul meu!", iar eu aş fi zis: „Da-a, al dumitale? Bravo, tovărăşele, astfel de oameni îmi plac, vigilenţi, nu din aceia, cu capu-n nori care-şi lasă geamantanele pe culoar, dezleagă ghemuri de sfoară şi sporovăiesc vrute şi nevrute în compartiment".
        — Mulţumesc, mulţumesc — zise omul şi se înroşi tot.
        — N-ai de ce! Aici sînt destui şefi. Vei merge şi vei spune: „Că aşa, că pe dincolo, tovarăşi, adică paznicul Ozcev..."
        — ...Mi-a ascuns geamantanul — spuse unul care n-avea nici în clin nici în mînecă cu afacerea asta. Omul numit Ozcev se făcu că nu aude şi continuă:
        — Iar dacă n-ai vreme, eşti doar om cu carte, poţi zmîngăli două rînduri pe hîrtie. Ştii gara, ştii cum mă cheamă. Cît despre amendă, treacă de la mine. Nu-i aşa cetăţeni?
        Pentru prima dată ni se adresă şi nouă. Toţi însă tăcurăm.
        Într-un tîrziu trenul se puse-n mişcare. Toţi stăteam cu ochii pe bagaje fără a scoate un cuvînt. Vegheam. O femeie se întinse după sicla cu apă, iar noi strigarăm într-un glas: „Stai! A cui e sticla?"
        Noul venit şedea cu mîinile încolăcite pe geamantan, gîndind în sinea lui că ferească Cel de sus, acum o muscă de s-ar aşeza pe nasul lui, el cum ar putea s-o gonească?

În româneşte de RALUCA TULBURE

(Perpetuum comic ’91, pag. 155)