SE POARTĂ IAR... PATRUPEZII
TURISTUL neavizat va fi desigur şocat, la primul contact cu occidentul, de numărul impresionant al patrupezilor. Cu cît o ţară vestică e mai bogată, cu atît cetăţenii săi par a se simţi obligaţi să-şi asorteze la dotare mai mulţi cîini sau pisici: un dog la Mercedes, doi pechinezi la rochia de seară, un fox la paltonul îmblănit, măcar un grifon la costumul de schi, cel puţin un doberman la vila din Elveţia şi, dacă n-au altceva mai bun la îndemînă, două-trei pisici siameze la budoar.
Pe străzile marilor oraşe, cîinii mişună mai rău decît sfintele vaci din India. Presupun că vacile pun la dispoziţia băştinaşilor ceva lapte, aliment atît de necesar organismului. Pe cînd în occident, patrupezii nu lasă în urmă decît... muşuroaie.
Te apucă uimirea cînd îi vezi pe occidentali trecînd placizi, pe străzile lor în general bine curăţate, printre muşuroaiele de pe trotuare, într-un slalom grotesc şi nu rareori simţi nevoia să te opreşti, şocat de spectacolul oferit de cîte o doamnă îmbrăcată cu ucigător rafinament, femei din categoria acelora care nu folosesc pentru toaletă decît „apa distilată şi săpunul CD", aşteptînd în poziţii deosebit de fototelegenice momentul în care, după ritualul de rigoare, căţelandrul îmbrăcat în jacheţică ecosez depune la o distanţă de un centimetru de pantoful de lac şi mătase, excrementele sale, în definitiv organic justificate.
Odată evenimentul produs, căţelul respectiv îşi continuă demn promenada, iar doamna elegantă îl urmează, anexată lănţişorului de argint, pînă lîngă proximul copac unde patrupedul devine subit triped, ridicînd unul dintre picioare în exercitarea altui ritual străbun.
Cîinii, al căror număr dispune în principalele ţări europene industrializate de circa şase zerouri în coadă, au la dispoziţie totul, de la leagăne cu horboţele şi pînă la jucării din material plastic închipuind pisici şi chiar mirosind plăcut a aceste feline. Dar, problema aceasta a mai fost cu succes dezbătută în presa noastră...
Venind vorba de pisici, trebuie musai menţionat, dacă vrem să respectăm adevărul istoric, faptul că în ultimii ani asistăm, se pare, la naşterea unei noi mode: moda pisicilor. Pisicile se poartă dimineaţa, la prînz şi uneori seara, legate cu lănţişoare de aur fin şi prevăzute cu mici clopoţei de argint.
Se povesteşte chiar — şi nu văd de ce n-am crede — că cineva a asistat odată, pe o pajişte de gazon englezesc, la următoarea scenă: posesoarea unui cîine şi posesorul unei pisici încercau, plini de bunăvoinţă, ca doi buni cunoscători ai normelor de comportare în societate, să facă prezentările de rigoare între cele două fiinţe. Pisica îşi scutura tocmai, plină de graţie, clopoţelul, cînd, din senin şi sfidînd orice precepte de politeţe, infamul dulău s-a repezit ca fulgerul şi i-a clămpănit micuţei circa două treimi din urechiuşa sa roză. Anunţată de un binevoitor, poliţia a apărut urgent la locul crimei. Atraşi ca de un magnet, s-au prezentat în goana mare şi reporterii ziarelor de seară. Ca de obicei, reprezentanţii celor două societăţi de asigurări implicate au apărut şi ei, dar ultimii.
Evenimentul acesta tragic a fost înfierat cu indignarea necesară de asociaţia „Prietenii animalelor" şi a condus ulterior la o acţiune în justiţie de pe urma căreia un avocat a devenit, ca de obicei, celebru, iar altul şi-a pierdut complet clientela nerămînîndu-i altceva mai bun de făcut decît să se lanseze în industria jocurilor de noroc, devenind în scurtă vreme milionar şi patron a şapte bordele.
Dezbaterile procesului au fost relatate în presă cu lux de amănunte, secvenţe fiind de asemenea prezentate într-un serial produs din însărcinarea programului IV al televiziunii, în cadrul emisiunii finanţate de opoziţie şi sugestiv intitulată „Aşa nu mai merge! Unde sînt drepturile cetăţeneşti?"
CÎINII, spuneam, au o serie de drepturi, inclusiv pe acela de a călători tolăniţi pe canapeaua din spate a oricărei limuzine, în tramvai, tren, avion sau transatlantic, de a beneficia de asigurări pe viaţă şi pentru cazuri de invaliditate parţială, permanentă sau temporară, de a fi cazaţi în hoteluri speciale în camere cu vedere la Mediterana, dar şi o serie de datorii.
Aşa spre exemplu — faptul pare incredibil — nu pot pătrunde în unele magazine! Trist, dar adevărat. Sadicii proprietari ai acestor magazine lipesc, la înălţime corespunzătoare, pe uşile de acces, mici poze frumos colorate, reprezentînd de obicei doi căţelandri cuminţi care declară, textul fiind înscris în limitele unor balonaşe care le ies din boturile roze, „Noi rămînem afară". De obicei, în imediata apropiere a intrării acestor magazine, sînt înfipte în zid belciuge amintind de vremurile odioasei inchiziţii, de care căţeii se lasă legaţi îngăduitori, fără a-şi putea însă deghiza întregul dispreţ ascuns în ochii lor blînzi, de trişti patrupezi.
AM cunoscut cîndva un căţel negru, lung de circa un metru şi jumătate, avînd forma unui burlan cu patru labe, care n-a putut suporta această degradare şi s-a sinucis pe pragul magazinului de instrumente muzicale în care-i dispăruse stăpînul. S-a sinucis ostentativ, simplu şi demn. S-a sinucis autoînnodîndu-se. Stăpînul său, un individ respectat, patron al unei fabrici de hîrtie igienică, a purtat doliu două săptămîni încheiate, după care, nemaiputînd suporta singurătatea şi atmosfera lipsită de lătrături a palatului în care locuia, şi-a achiziţionat un căţel lung de numai 15 centimetri, care nu s-ar fi putut autoînnoda nici invocînd forţe supranaturale. Noul căţel, de o înţelepciune rară, avea un singur defect: nu suporta papucii de casă. Drept care, într-o noapte mai răcoroasă, a ieşit desculţ din baie şi s-a căptuşit pe loc cu o dublă pneumonie de care nu l-au mai putut salva nici cei trei cunoscuţi profesori doctori ai universităţilor din Bonn, Oxford şi Sorbona, convocaţi urgent la căpătîiul muribundului.
El odihneşte în prezent în cimitirul orăşenesc al cîinilor, pe mormîntul său putînd fi admirate în fiecare dimineaţă flori albe de cais, orhidee şi excremente omagiale ale prietenilor patrupezi veşnic neconsolaţi.
Deşi am senzaţia că insist prea mult asupra acestei digresiuni, nu pot lăsa nemenţionat faptul că şi sinuciderea căţelului amintit mai sus n-a rămas fără urmări în conştiinţa patronului magazinului de instrumente muzicale pe pragul căruia se produsese plecarea sinucigaşului către o lume mai bună. Ros de remuşcări, patronul a dezlipit de pe uşă micul afiş, lipind în locul lui altul, de dimensiuni ceva mai mari, cu următorul conţinut: „În acest magazin uşile stau deschise accesului oricărui cîine. Aceştia pot chiar proba instrumentele muzicale puse în vînzare". Am trecut destul de des prin faţa acelui magazin, dar numai rareori am putut vedea vreun căţel acţionînd clapele pianului. Ceea ce mă face să cred că patrupezii hotărîseră să boicoteze un magazin patronat de un om cu inimă de cîine.
INDUSTRIA alimentară a produselor dietetice pentru cîini se află într-un permanent boom economic. Ea produce îndeosebi conserve, care se vînd formidabil. Altfel nu se explică reclama permanentă de la televiziune care costă, pe minut de emisie, echivalentul celebrului inel făcut cadou de Richard Burton nu mai puţin celebrei Elisabeth Taylor, cu ocazia împlinirii rotunjoarei vîrste de 40 de ani.
O astfel de reclamă prezintă în general următoarele secvenţe: Un dulău doarme visînd o cutie de conserve pentru cîini „Chappy"; o mînă frumos manechiurată deschide lejer acea cutie; dulăul se trezeşte cu un zîmbet fericit; el trece din dormitorul său în sufrageria sa; aici este aşteptat de o farfurie de porţelan - pe care scrie „Chappy", plină ochi cu bunătăţi; dulăul se năpusteşte asupra farfuriei; figura fericită a unui bătrînel cu ochelari, prezumtivul stăpîn al patrupedului; botul cîinelui, care face, entuziasmat, „hmmmmm".
Ar fi o infamie din partea mea să declar că nu-mi plac animalele. Cu atît mai mult aş fi de condamnat dacă mi-aş permite să afirm că îmi displac cîinii, aceste animale mai nobile decît caii, prieteni de veacuri ai omului, care au dat dovadă de mult devotament şi dăruire de sine (a se vedea poeziile „Cîinele soldatului" sau „La un popă era un cîine şi pe cîine îl iubea") în cele mai dificile împrejurări.
Dar, dezbrăcînd haina de cercetător obiectiv al occidentului (care constată din statistici locale că în circa două decenii numărul cîinilor va depăşi sensibil numărul locuitorilor aceluiaşi occident) şi descălţînd pantoful cu care tocmai am strivit un rahat voluminos de cîine, îmi permit şi eu să întreb, la fel de uimit ca personajul Sfîntul Petru din celebra operă a lui Sienkiewicz: „Quo vadis, Domine?" Căci drumul e impracticabil!
(Perpetuum comic ’91, pag. 97)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu