O contribuţie valoroasă

RECENZIE

        Să mi se ierte titlul de o platitudine asemenea celor din fruntea articolelor de critică literară. Mai ales că obiectul în cauză încălzeşte sufletele, topeşte minţile — şi, vai! — poate adormi şi vigilenţa. Vreau însă să restaurez la dreapta ei valoare o carte apărută de peste un veac. Nu de beletristică. De astea avem şi noi, românii, iar subit îmi vin în minte epigramele lui Păstorel şi Amintiri, Vinurile mele de Iancu Brezeanu, indimenticabilul Cetăţean turmentat, carte reeditată, cu adăugiri şi o postfaţă aproape cît textul propriu-zis, de poetul Al. Andriţoiu, preşedintele Ligii intercontinentale pentru temperanţă. E vorba de o carte de filozofie pe care vreau s-o recenzez: Prolegomene la o introducere fundamentală în ontologia oenologică despre împătrita rădăcină a principiului raţiunii suficiente de a nu bea apă. După titlul rebarbativ se vede că autorul e un neamţ catedratic, sistematic şi axiomatic. Numele lui: Alexius von Glassmann, autor în orele libere de săltăreţe versuri strînse în volumele GOLDTÜREN, EBENMASS, SEHNSUCHTSGIPFEL etc. Culmea că severul doctor teutonic e originar din ţara noastră, de prin părţile Vaşcăului, dar încă pe vremea dacilor, cînd Deceneu s-a pornit să stîrpească viţa de vie, antenaţii lui au emigrat în Bavaria. Cel puţin, şi-or fi zis ei, acolo se mai găseşte o bere!
        Acest grav prusac a scris de fapt un exhaustiv compendiu de filozofie, care tratează relaţia dintre semnificat (vinul) şi semnificant (adică subiectul cuprins de o existenţială sete de a-l ingurgita). În gnoseologie, Glassmann operează o adevărată revoluţie copernicană, mai dihai decît Kant. Pînă la el filozofii ba socoteau raţiunea unicul mijloc de cunoaştere, ba exaltau primatul intuiţiei, ambele capabile să ne revele adevărul. Neamţul zise: nein! Preluînd deviza scolasticilor benedictini, in vino veritas, îi conferă noi valenţe cognitive şi rosteşte: adevărul suprem îl putem afla doar transpunîndu-ne în stare de euforie bahică! De unde implicaţiile morale ale doctrinei epistemologice rezumate în cîntecul de lume: „Bea, bea, nu te lăsa, uită că viaţa e grea, et caetera!" Dar Glassmann construieşte şi o ingenioasă ipoteză cosmologică. Se ştie cum vedeau presocraticii principiul primordial din care s-a născut universul: ba în apă, ba în foc, ba în aer, ba în pămînt; iar Empedocle le-a încurcat amestecîndu-le pe toate ca într-o drogherie ateniană devastată. Neamţul nostru, mai isteţ, a demonstrat eclatant că vinul stă la originea tuturor lucrurilor. Lichid e, poţi să-l fierbi (nu tot, că nu mai rămîne nimic de băut), trece în stare de agregare gazoasă, dacă tragi prea mult la măsea îţi iese foc pe urechi, iar dacă nu-l consumi homeopatic, ci la modul angrosist, cu stacana, în humă te preschimbi, că vorba lui Anton Pann: „Beţia o vindecă sapa şi lopata".
        Glassman a aplicat concepţia sa panviticolă în varii domenii. În istoria religiilor specialiştii împărţeau credinţele în mono- şi politeiste. Neamţul a statuat o nouă clasificare, mult mai judicioasă: religii care recomandă vinul, nu doar în scopuri sacramentale, şi religii care profesează abstinenţa totală, de îi obligă pe credincioşi să bea pe furiş. Delimitarea e tranşantă: monoteist obstinat să fii, după cinci clondire de Odobeşti, via Surcele, devii automat politeist, de începi să vezi întreg Olimpul! În filozofia dreptului neamţul a raţionat cam aşa: dacă vinul e oglinda sufletului, cum plastic zicea Eschil, dacă, după ce ai turnat în tine licori nenumărate, spui musai doar adevărul, atunci să se introducă în justiţie obligativitatea de a se îmbăta martorii înainte de proces.
        Ideea a fost experimentată într-un orăşel renan cu rezultate excelente: tribunalul se metamorfozase într-un conclav voios de universală înfrăţire între criminalii sangvinari şi magistraţii inflexibili care dansau unul atîrnat de gîtul altuia polca sau ländlere, zglobii şi atotiertători. S-ar fi pupat şi ei în piaţa Independinţi, dar în acea epocă micul ducat era ocupat de cocoşul galic, aşa că pupat — da, dar independenţă — ba!
        Dar ce să mai vorbim de psihologie! Pornind de la Kraetschmer, cu biotipologia lui, Glassmann a demonstrat că există trei tipuri de băutori: cel jovial şi exuberant (picnic), cel plîngăreţ şi sentimental (astenic) şi cel agresiv, care devastează localul cu veselă cu tot (atletic). Mai mult, neamţul a dovedit că întreaga istorie a prozei mondiale ar deveni de o fadoare insuportabilă dacă din toate textele ar fi extirpate cuvintele vin, bere, băutură spirtoasă etc. şi înlocuite cu lapte bătut! Păi, ce ar deveni Fraţii Karamazov sau Aventurile Clubului Pickwick dacă eroii din aceste capodopere s-ar transforma în antialcoolici învederaţi? Succedanee de meprobamat poate, că şi aşa lipseşte din... restaurante, nu artă majoră! Ca să nu mai vorbim de folclorul popoarelor care ar fi total văduvit dacă ar lipsi spirtoasele. Şi ce legende minunate nu sînt în cartea recenzată. De pildă, cea medievală a Sfîntului Alexe, care nu-şi găsea astîmpărul şi-şi pierdea aura sfinţeniei, cînd nu se cumineca vîrtos cu sîngele Domnului. Şi cînd era deplin cuminecat, aura pierdută, care alerga buimacă după el prin urbe, i se aşeza sonor şi etanş pe creştet. Iar sfîntul devenea blînd ca un pui de turturică.
        Totuşi, am obiecta autorului că a ignorat raportul între alcool şi alchimie, deşi ambele vocabule din araba veche se trag. Această lipsă caută însă a o suplini Fănuş Neagu, care, cu zarzăre, flori de cireş înflorit şi descîntece, încearcă să transforme apa în vin. Că operaţia inversă, transmutaţia alchimică a vinului în apă, a fost demult descoperită şi brevetată de nişte vrednici lucrători la Vinalcoolul din Brăila!

(Perpetuum comic ’89, pag. 65)