EVRY, Franţa — Francezul Michel Lolito a terminat de mîncat, sîmbătă seara, o bicicletă, ospăţ care i-a luat două săptămîni de mestecat aproape continuu. Acum dl. Lolito a pus ochii — şi dinţii — pe un automobil — Revter.
L-am intervievat recent pe dl. Michel Lolito, în timpul prînzului, la o elegantă staţie service franceză. Dl. Lolito tocmai termina de mîncat un ghidon de bicicletă garnisit cu rulmenţi.
— Domnule Lolito, sper că nu vă deranjează dacă vă adresez cîteva întrebări în timp ce vă luaţi prînzul.
— Deloc. Nu vreţi să luaţi şi dumneavoastră ceva? Am nişte şuruburi şi nişte şaibe extraordinare. Sau poate aţi dori un pic de frînă de mînă au gratin?
— Nu, nu, nu iau nimic, mulţumesc. De-abia am stat la masă. Aşadar, mi-aţi putea spune cîteva cuvinte despre mîncatul bicicletelor? Nu este acesta un mod cam ciudat de a vă petrece timpul?
— A, nu, aş spune mai degrabă că e doar o chestie de gust, ha, ha, ha. Aţi priceput poanta la chestia de gust?
— Da, am priceput. Spuneţi-mi, acum, vă rog, de cît timp mîncaţi biciclete?
— A, ştiţi, pe vremea cînd eram copil mi-am încercat dinţii pe o patină cu rotile. Pe urmă am mîncat o tricicletă întreagă, cînd aveam doar patru ani. Frumos început, nu? Mai tîrziu, crescînd în greutate, mi-am croit drum pînă la bicicletele de curse.
— Şi nu mîncaţi decît anumite tipuri de biciclete, d-le Lolito?
— Depinde cît de foame îmi este. De obicei mănînc una cu trei viteze la prînz şi una cu cinci viteze la cină. Pe cele cu zece viteze le las pentru petreceri.
— Înţeleg. Dar, de fapt, ceea ce vroiam să vă întreb este dacă marca bicicletei are vreo importanţă. De pildă, am zărit la intrare o bicicletă Gitane pe jumătate mîncată.
— A, pe aia, pur şi simplu, nu am putut s-o termin. Specialităţile italieneşti întotdeauna îmi provoacă arsuri la stomac. Ştiţi, sînt prea condimentate.
— Aşa că vă limitaţi îndeobşte la bicicletele franceze...
— Da. Mai ales la Peugeot, cu toate că, din cînd în cînd, mai gust şi alte sortimente. Am mîncat de curînd o motocicletă Kawasaki. Dar după o oră mi-era foame din nou. Ăsta-i necazul cu mîncărurile orientale.
— Monsieur Lolito, am citit că acum intenţionaţi să mîncaţi un automobil, este adevărat?
— Absolut. Săptămîna viitoare încep să devorez un Renault nou-nouţ.
— Dar e fascinant! Presupun că nu vă gîndiţi şi la un Volkswagen...?
— Domnule, vă rog! Mon dieu, doar sînt francez...
— Desigur. Îmi cer scuze. Vă rog să uitaţi întrebarea. Spuneţi-mi acum, aţi mîncat vreodată un Citroen?
— Vai, mon ami, sînt un simplu muncitor. Nu-mi pot permite delicatese, ca burghezii.
— Să ne întoarcem la Renault, intenţionaţi să-l mîncaţi în întregime? Adică şi cauciucurile, şi benzina, şi uleiul şi toate celelalte?
— Non. Voi tăia cauciucurile în fîşii mici, pentru gumă de mestecat, dar nu mă voi atinge de ulei sau de benzină. Astfel de produse sînt prea rare astăzi, iar eu sînt pentru conservarea lor. De fapt, asta m-a şi făcut să mă apuc de mîncat automobile. M-am săturat să văd toate depozitele de fier vechi pline de maşini hîrbuite. Din moment ce nimeni nu ştie ce să facă cu ele, mi-a venit o idee colosală - De ce nu le-am MÎNCA?
— Ei bine, permiteţi-mi să vă urez mult noroc în cultivarea hobby-ului atît de neobişnuit. Sînt sigur că nu mai există nimeni care să facă aşa ceva.
— A, dar vă înşelaţi. Vărul meu din Nisa mănîncă vapoare. De fapt, tocmai a început un regim special de şase săptămîni. Un transatlantic întreg. E înnebunit după specialităţi oceanice.
— Ei, Monsieur Lolito, aş dori acum să vă mulţumesc pentru acest interviu. Sînt sigur că mulţi dintre cei ce-l vor citi vor fi nerăbdători să încerce şi ei acest nou regim alimentar.
— Magnifique! Aşa cum a spus Marie Antoinette: „Lasă-i să mănînce un capac!"
— Parcă, totuşi, a spus „cozonac"...
— O greşeală grosolană de traducere, mai mult ca sigur.
— Oricum, înainte de a ne despărţi, aş dori să vă ofer acest dar din partea revistei noastre pentru a vă ajuta în regimul alimentar. Este un set de tacîmuri din argint veritabil.
— A, minunat, extraordinar! Mon ami, este un gest atît de generos! îl voi păstra pentru gustarea de la miezul nopţii.
Am încercat să-i explic lui Lolito că tacîmurile din argint nu sînt de mîncat, ele te ajută la mîncat. Dar nu m-a auzit. Era prea ocupat să-mi sărute mîinile şi pe o parte şi pe alta, în stilul lui Maurice Chevalier. Fireşte că am pus aceasta pe seama binecunoscutului temperament galic care îndrăgeşte atît de mult asemenea manifestări de afecţiune şi emotivitate.
De abia după ce m-am întors acasă am observat că îmi lipsea o bucată mare din ceasul de la mînă.
În româneşte de PETRU IAMANDI
(Perpetuum comic ’88, pag. 191)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu