Deşi sînt la vîrsta cînd despre un om se spune „ar putea, în sfîrşit, să-i vină şi lui mintea la cap”, iată mi s-a întîmplat un lucru cu totul neaşteptat: deodată a început să-mi crească măseaua de minte. Trebuie să mărturisesc însă că măseaua asta de „minte” nu şi-a onorat deloc numele. A dat primele semne de viaţă pe la miezul nopţii, dar atît de violent încît am ajuns la redacţie buimăcit şi furios ca un leu care a fost aruncat în cuşca strîmtă a unui cangur răposat.
Am picat la momentul oportun — tocmai atunci începea şedinţa redacţională curentă. E bine să se ştie că, deşi sîntem o revista modestă, avem aceleaşi obiceiuri ca la orice gazetă de mare răsunet. La fiecare şedinţă cineva ia cuvîntul şi pe tonul cel mai serios se străduieşte să ne convingă şi să se convingă că ce facem, bine facem chiar dacă gazeta noastră mai comite ici-colea cîte o greşeală. Fireşte, şi astăzi erau cu toţii pregătiţi să asculte osanalele obişnuite cînd, deodată, un fulger de durere, pornit din măseaua mea de minte, mi-a trecut prin tot corpul. Am sărit ca un arc şi era mai-mai să nechez ca un cal plesnit de bici.
— Vrei să faci analiza numărului? îmi zîmbi binevoitor redactorul şef. (Avea o simpatie deosebită pentru mine, fiindcă la una din şedinţele de analiză am declarat că scăderea tirajului gazetei noastre nu se datorează nivelului ei slab, ci nivelului în continuă scădere al cititorilor).
În clipa aceea s-a produs dezastrul. Ascultam cu groază glasul străin şi înveninat care îmi ţîşnea din gîtlej. Înnebunit de durere cum eram, am făcut mai întîi praf comentariul pe teme de politică externă, în două cuvinte am dat gata articolul de fond, apoi m-am aruncat cu o furie oarbă asupra celorlalte materiale. În afară de mica publicitate, n-am cruţat nimic, am făcut bucăţele chiar şi o notă nesemnată tipărită în cursive, pe pagina a doua, deşi judecînd după frecvenţa cuvîntului „minunat", ştiam prea bine că autorul ei este şeful în persoană.
Colegii mă priveau fie ca nişte neamuri îndurerate la înmormîntare, fie ca nişte cetăţeni la locul lor cărora cineva le-a stricat plimbarea duminicală. Stăteau cu capetele plecate în faţa ruinelor mitului gazetei lor. O colegă era cît pe-aci să izbucnească în hohote de plîns.
De la şedinţă am plecat fără să ne mai cunoaştem. Eu m-am şi am scris o recenzie zdrobitoare despre o carte pe care, de bună jumătate de an, niciunul din membrii redacţiei nu voia să o recenzeze, fiindcă autorul ei făcea parte din conducerea editurii care ne patrona.
Aveam şi clipe de luciditatea cînd mă înfioram de groază, dar măseaua mă durea atît de înnebunitor încît nu mai ştiam ce fac. Numai după ce am plecat de la redacţie, m-am dezmeticit şi mi-am dat seama în ce prăpastie m-am aruncat. Plecînd, l-am auzit pe omul de serviciu zicîndu-i tinerei noastre dactilografe:
— Cine ar fi crezut despre el? Ce caracter!
Caracter! Auzi vorbă. Numai asta-mi mai lipsea!
Vorba asta am auzit-o eu odată în legătură cu scriitorul Karel Havliček-Borovsky — ăsta a ajuns clasic şi se află în toate manualele şcolare, dar în viaţă a fost vai de capul lui. Nu-i de mine, îmi zic eu, trebuie să mă duc cît mai urgent la dentist ca să-mi rezolve cum o şti problema caracterului.
Doctorul s-a uitat cu indiferenţă, ba chiar cu dezgust, în gură şi a mormăit cu lehamite:
— Măseau de minte.
— Asta ştiu şi eu, zic fără pic de politeţe, dar ce-i de făcut?
— Nimic, constată el laconic.
— Cum nimic? întreb eu iritat. Faceţi-i ceva, n-am nevoie de ea, şi fără ea am destulă minte!
— Zău? se minună cu un interes neaşteptat. Ştiţi, măselei nu-i pasă. Pur şi simplu creşte. Creşte şi iar creşte pînă ce singură îşi spune: Gata! Ajunge! Am încremenit.
— Şi... cît?
— Ce, cît?
— Asta... cum să zic, cît mai creşte? îl întreb eu cu spaimă în gît.
— Depinde... numai Dumnezeu ştie, zise şi ridică neajutorat braţele. Cîteodată destul de repede, dar cunosc un caz cînd măseaua a crescut cu încetinitorul, aşa, vreme de vreo cinci ani.
Am văzut negru în faţa ochilor. Mă simţeam de parcă nu mi-ar fi crescut un amărît de dinte, ci, cel puţin, doi colţi de elefant. Măcar de mi-ar creşte, ar fi o sfîrîială. Fiindcă dacă mi-ar da papucii din redacţie (şi asta se va întîmpla cu siguranţă dacă nu-mi găsesc leacul), aş putea să mă angajez la un circ sau să trăiesc din vînzarea fildeşului. Dar aşa?! Ce drac de circ m-ar angaja? Un bărbat cu caracter este o raritate, dar una total neinteresantă. Auzi, cinci ani! Mie mi-e deajuns încă o criză de caracter şi mi-am pierdut pîinea!
Bine, fie n-are decît să crească şi să înflorească măseaua aia de minte. În definitiv, face parte din inventarul meu personal. Dar de ce n-o fi crescînd uşurel, nici să n-o simt, discret şi tăcut? Am avut un cunoscut care a crescut discret şi tăcut pînă ce a ajuns şef şi nimeni n-a observat şi nimeni n-a ştiut. Numai în momentul în care s-a trezit în fotoliul de şef a început să strige ca orice fiinţă raţională.
Dar asta e altceva. Cu dintele ce mă fac, ăstuia nu-i pot da sfaturi, nici porunci.
Şi uite aşa creştea şi iar creştea, de vitamine nu ducea lipsă, lua proporţii şi se sprijinea obraznic cu coatele în gingia mea de simţeam cum mă apucă damblaua.
— Idioato, urlam eu în nopţi fără somn, nu vezi cum creşti pe cadavrul meu?
Nimic n-a ajutat, nu au pacificat-o nici hapurile, nici oblojelile cu ceai de muşeţel, nici chiar romul. La serviciu m-au clasat definitiv printre persoanele cu caracter, trezindu-mă brusc fără prieteni şi fără cunoştinţe. Colegii au început să mă evite. Am aflat că au ţinut două şedinţe de analiză fără mine. Dacă aş fi fost calm, treacă-meargă, m-ar fi păstrat pentru întîlnirile cu oaspeţii străini, eu însă mă zbăteam şi trînteam în stînga şi în dreapta ca o balenă străpunsă de harpon, zdrobind tot ce-mi stătea în cale. Loveam în familiuţe, în nivelul mizerabil al materialelor publicate, în greşelile ortografice şi de tipar, fără să ţin seama a cui este vina. Mi se zicea în şoaptă „Justiţiarul" şi „Incoruptibilul" iar cariera mea începea să fie învăluită într-un amurg din ce în ce mai dens.
Şi măseaua creştea şi iar creştea...
Pînă într-o bună zi cînd întorcîndu-mă la redacţie din nou am zîmbit fiecăruia, redactorului şef i-am spus că ultimul său articol a fost minunat, iar la şedinţa de analiză am ridicat în slăvi revista. Măseaua de minte a avut pînă la urmă destulă minte. A crescut, s-a făcut mare şi s-a potolit. Acum e tăcută, discretă şi agreabilă. În redacţie s-a instaurat, din nou, mulţumirea şi seninătatea.
În româneşte de CORNELIU BARBORICĂ
(Perpetuum comic ’88, pag. 202)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu