Apăi... ce să-ţi mai spun, fă Stoiano, de trei săptămîni stau aici şi mă simt tot mai stingherită. Viaţă-i asta, ce-o duc ăştia aici, în Sofia, soro?! O clipă nu stau locului, zboară doar de colo-colo şi se opresc pe acoperişuri ca nişte berze. Un om nu văzui să meargă pe picioare, tot pe elecopterele alea! Minka noastră şi ginerele şi-au luat şi ei unul d-ăla şi, cum vine după masă de la lucru, îşi pun ruksacurile în spate şi se urcă sus pe acoperiş la elecopter. Se urcă în el şi se pierd în zbor cînd prin munţii Pirinului, cînd prin Rila şi se întorc tocmai noaptea tîrziu. Coboară de pe acoperiş, se schimbă de haine, mănîncă ceva la repezeală şi se culcă. A doua zi îşi duc copiii la şcoală, tot cu elecopterul, după care se îndreaptă şi ei spre uzină. De cîte ori nu m-a-ndemnat şi Minka şi ginerele: „Hai mamă, să dăm o fugă cu trolibuzul-rachetă pînă la Venus să-ţi faci şi dumneata cîteva radio-băi, să scapi de amărîtul ăla de rematism!"... Ei aşi, parcă altă treabă n-am! Cum o să mă urc eu în bîzdîgania aia?! Eu nu recunosc decît trinu! „Duce-ţi-vă voi cu ăla... le zic, eu vreau să mă legene trinul! Fiindcă mie cînd mi-o veni rîndul, o să mă duc pe lumea ailantă şi pe gratis. Nu-mi trebuie trolibuzul-rachetă!"... Dar ei se duc, Stoiano! Rătăcesc din stea în stea, iar concediul şi-l fac pe lună, cică ar avea o plajă nemaipomenită. Şi ieftină pe deasupra. Iar ginere-meu merge şi la meciurile de-acolo. Ba şi pe Marte, de unde a venit opărit, fiindcă echipa „Lokomotiv" ar fi mîncat o bătaie straşnică!"„De unde dracu’ au mai găsit şi pe elveţianul ala, zice ginere-meu, că nu-i mai breaz decît arbitrii noştri, tot cu picioarele fluieră! Şi-apoi i-a lăsat p-ăia să ne cotonogească băieţii!"... Doamne, pînă unde a ajuns tehnica asta — cîndva oamenii cîntau din gură, la vioară sau la acordeon, iar acum au ajuns să fluiere şi din picioare! Ce să-ţi mai spun, Stoiano, poate că m-aş mai împăca cu astea, dar cu hapurile alea, nicicum! N-am putut, soro, n-am putut nici cum să mă împac cu o astfel de hrană. Mîncare e asta, soro? O jumătate de hap — supa, un hap — tocăniţa, o altă jumătate — desertul şi gata! Aşa, eu nu pot aşa, soro! Mie dacă nu-mi miroase puţin a ceapă şi dacă nu-mi înting bucăţica de pîine în tocăniţă, rămîn flămîndă. Nu mă satur nici cu zece hapuri, păi zău aşa! Ş-apoi, Stoiano, să-ţi mai spui ceva: parcă a dat strechea în lumea asta! Stă numai pe sus, în aer, iar eu singurică în bloc, toată ziua nu fac altceva decît să mă zgîiesc la televizor. Viaţă e asta? Şi nu doar o zi, două, ci trei săptămîni! Nu tu un om la poartă, la şanţ, o vorbă-două spuse acolo, ca omul... a, nu, nu, am hotărît, plec, nu mă las pînă nu mă duc la trin. Altceva e la ţară. Dar şi acolo — pînă cînd?! Am auzit că şi Ghencio, magazeonerul nostru din sat, şi-ar fi comandat un elecopter d-ăla! Şi ăsta a dat în streche! Dar ia să mă duc mai bine, soro, să văd dacă nu mi-a dat fasolea-n foc, că din amărîtele ălea de hapuri mi s-a lipit stomacul de spate şi nici nu mai ştiu pe unde mai e!...
În româneşte de MIHAELA DEŞLIU
(Perpetuum comic ’88, pag. 200)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu