, ,

O lecţie de stil

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
Motto: Eu sînt pentru critică, cu condiţia să-mi fie favorabilă.
                                                              Mark Twain

        Vara trecută, în drum spre băi, a trebuit să fac un popas la Hreanu, o gară de cîmpie, nu prea importantă, de unde urma să iau alt tren. Micuţa staţie avea un aer aparte. Peronul nu era populat decît de cinci găini roşcate, cu crestele pleoştite de căldură, care au început să scurme cu ghearele şi ciocurile, stîrnind norişori de praf, printre petuniile din apropiere Topită de căldură, am încercat să intru în sala de aşteptare dar, chiar din prag, atmosfera închisă, colbuită, m-a făcut să dau înapoi. Era mai bine afară, cu tot aerul încins, tocmai bun să-i fericească pe ospătarii aprovizionaţi cu bere. Gîndul la bere mi-a îndreptat paşii spre chioşcul cu firma „Bufet". Înainte de a fi apucat să rostesc vreun cuvînt, o fată cu tichie albă a zis apatică: „N-avem decît rom şi mastică." Pesemne că aerul meu dezolat a mişcat-o un pic, căci, după cîteva secunde, a adăugat cu oarecare compătimire: „Apă găseşti mata la ţîşnitoare." M-am uitat în jur. Ţîşnitoare exista, adevărat, dar era nedemnă de acest nume. Din ea nu ţîşnea nimic. Am vrut să aflu cît mai am de aşteptat, dar ceasul de pe peron îşi dăduse şi el duhul.
        Deasupra ghişeului casei de bilete atîrna un „Caiet de sugestii şi propuneri", cu scoarţe albastre. Nu era scrisă decît o jumătate de pagină. Am citit:
        „Gara este neîngrijită: peronul — nemăturat, ceasul — defect, sala de aşteptare — neaerisită. Găini lăsate să circule în voie distrug stratul de flori. Singura sursă de apă nu funcţionează, iar bufetul nu e aprovizionat cu răcoritoare. Propun să se ia măsuri de remediere. Semnat: Un călător."
        Dedesubt mai erau adăugate cîteva rînduri, cu creion chimic:
        „Sesizarea este tendenţioasă. Reclamantul, cunoscut ca un om cîrcotaş, are ură personală pe găinile impiegatului de mişcare." Semnat: Indescifrabil.
        Contrariată, am pus mîna pe creionul legat de o sforicică. Mă pregăteam să fac şi eu o sesizare usturătoare, cînd am observat că în spatele meu apăruse un ins. Se vedea că citise şi el cele scrise în caiet, căci m-a întrebat cu un surîs ironic:
        — Vrei să scrii şi dumneata ca cel dinainte?
        — Adică?
        — Adică pe un ton searbăd şi banal. Orice reclamaţie trebuie să aibă un chichirez al ei, să fie citită cu plăcere. Dar pentru asta trebuie să te pricepi, să ai „stil". Mai bine, lasă-mă pe mine.
        A scos un pix din buzunar, a tras în piept aerul canicular, căutînd inspiraţie şi a început să scrie:
        „Potrivit aserţiunii că doar cine nu munceşte nu greşeşte, în gara Hreanu există unele mici neajunsuri, ceea ce înseamnă că aici se munceşte. Sala de aşteptare, de pilda, este cam neaerisită. Fenomenul are însă şi partea lui bună. Şeful gării a avut, desigur, în vedere, ca publicul călător să fie îndemnat, spre binele lui, să stea cît mai mult în aer liber, nu închis între patru pereţi, izolat de natură. Aceeaşi bună intenţie şi în faptul că ceasul şi fîntîna de pe peron nu funcţionează. Ideea este, fără îndoială, aceea de a cultiva în rîndul călătorilor spiritul de prevedere, atît de necesar omului. În zilele noastre nu se poate numi prevăzător un călător care pleacă în voiaj fără un aparat de radio cu tranzistori şi fără un recipient cu lichid. Că la bufet lipsesc răcoritoarele, aceasta se datoreşte, categoric, unor cauze obiective. Bufetiera mi-a declarat cu amabilitate că gheaţa este un produs specific iernii şi nu lunii lui Cuptor, afirmaţie care poate fi confirmată de specialişti. În acest sens, consider că este preferabil ca ea să vîndă mastică şi rom, băuturi care, încălzindu-te, te răcoresc, conform principiului cui pe cui se scoate. Cît priveşte galinaceele, acestea — după cum se ştie — sînt vietăţi nedisciplinate prin natura lor. Trebuie să fim înţelegători cu ele, nu le putem educa. Oricum, am observat că sînt dolofane, prospere, ceea ce constituie o notă bună pentru gospodarul care le creşte, respectiv impiegatul de mişcare. În concluzie, gara Hreanu mi-a lăsat o impresie de neşters. Salcîmii, vrăbiile, cerul, soarele, totul te întîmpină cu căldură. Şinele sînt perfect paralele şi strălucesc ca argintul, iar trenurile vin şi pleacă voioase, pline de pasageri. Bravul şef de gară merită întreaga mea simpatie. Hai Rapidu’! Semnat: Un suporter."
        Am citit aceste rînduri cu invidie. În loc de o reclamaţie seacă, antipatică, ieşise o pagină plină de farmec. Avea stil, ce mai!
        Efectul l-am şi văzut. În vara asta, oprindu-mă din nou în gara Hreanu, am avut numai satisfacţii. Petuniile străluceau în soare. Nici picior de găină. Sala de aşteptare, curată — zugrăvită, te îmbia cu răcoarea ei, menţinută de draperiile din pluş vişiniu. La bufet, aceeaşi fată mi-a oferit zîmbitoare, la alegere, Zmeuro-Cola, Grep-Cola şi Porto-Cola, reci. Iar ceasul (l-am verificat după radioul meu portativ) mergea după GMT. Cît priveşte ţîşnitoarea, aceasta azvîrlea către azurul cerului un jet de apă argintie.
        Gata, am învăţat lecţia. Acum ştiu cum să fac o reclamaţie. Am o petiţie la un funcţionar care, de treisprezece săptămîni, nu-mi dă nici un răspuns. Mereu mă amînă. După concediu, mă duc la el la ghişeu, îi cer caietul de sugestii şi scriu aşa:
        „În privinţa cererii mele, funcţionarul Popescu se aseamănă cu Homer şi Beethoven. Este orb şi surd." În definitiv, pot să am şi eu stil.

(Perpetuum comic ’85, pag. 176)


0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Persoane interesate