O lecţie de stil

Motto: Eu sînt pentru critică, cu condiţia să-mi fie favorabilă.
                                                              Mark Twain

        Vara trecută, în drum spre băi, a trebuit să fac un popas la Hreanu, o gară de cîmpie, nu prea importantă, de unde urma să iau alt tren. Micuţa staţie avea un aer aparte. Peronul nu era populat decît de cinci găini roşcate, cu crestele pleoştite de căldură, care au început să scurme cu ghearele şi ciocurile, stîrnind norişori de praf, printre petuniile din apropiere Topită de căldură, am încercat să intru în sala de aşteptare dar, chiar din prag, atmosfera închisă, colbuită, m-a făcut să dau înapoi. Era mai bine afară, cu tot aerul încins, tocmai bun să-i fericească pe ospătarii aprovizionaţi cu bere. Gîndul la bere mi-a îndreptat paşii spre chioşcul cu firma „Bufet". Înainte de a fi apucat să rostesc vreun cuvînt, o fată cu tichie albă a zis apatică: „N-avem decît rom şi mastică." Pesemne că aerul meu dezolat a mişcat-o un pic, căci, după cîteva secunde, a adăugat cu oarecare compătimire: „Apă găseşti mata la ţîşnitoare." M-am uitat în jur. Ţîşnitoare exista, adevărat, dar era nedemnă de acest nume. Din ea nu ţîşnea nimic. Am vrut să aflu cît mai am de aşteptat, dar ceasul de pe peron îşi dăduse şi el duhul.
        Deasupra ghişeului casei de bilete atîrna un „Caiet de sugestii şi propuneri", cu scoarţe albastre. Nu era scrisă decît o jumătate de pagină. Am citit:
        „Gara este neîngrijită: peronul — nemăturat, ceasul — defect, sala de aşteptare — neaerisită. Găini lăsate să circule în voie distrug stratul de flori. Singura sursă de apă nu funcţionează, iar bufetul nu e aprovizionat cu răcoritoare. Propun să se ia măsuri de remediere. Semnat: Un călător."
        Dedesubt mai erau adăugate cîteva rînduri, cu creion chimic:
        „Sesizarea este tendenţioasă. Reclamantul, cunoscut ca un om cîrcotaş, are ură personală pe găinile impiegatului de mişcare." Semnat: Indescifrabil.
        Contrariată, am pus mîna pe creionul legat de o sforicică. Mă pregăteam să fac şi eu o sesizare usturătoare, cînd am observat că în spatele meu apăruse un ins. Se vedea că citise şi el cele scrise în caiet, căci m-a întrebat cu un surîs ironic:
        — Vrei să scrii şi dumneata ca cel dinainte?
        — Adică?
        — Adică pe un ton searbăd şi banal. Orice reclamaţie trebuie să aibă un chichirez al ei, să fie citită cu plăcere. Dar pentru asta trebuie să te pricepi, să ai „stil". Mai bine, lasă-mă pe mine.
        A scos un pix din buzunar, a tras în piept aerul canicular, căutînd inspiraţie şi a început să scrie:
        „Potrivit aserţiunii că doar cine nu munceşte nu greşeşte, în gara Hreanu există unele mici neajunsuri, ceea ce înseamnă că aici se munceşte. Sala de aşteptare, de pilda, este cam neaerisită. Fenomenul are însă şi partea lui bună. Şeful gării a avut, desigur, în vedere, ca publicul călător să fie îndemnat, spre binele lui, să stea cît mai mult în aer liber, nu închis între patru pereţi, izolat de natură. Aceeaşi bună intenţie şi în faptul că ceasul şi fîntîna de pe peron nu funcţionează. Ideea este, fără îndoială, aceea de a cultiva în rîndul călătorilor spiritul de prevedere, atît de necesar omului. În zilele noastre nu se poate numi prevăzător un călător care pleacă în voiaj fără un aparat de radio cu tranzistori şi fără un recipient cu lichid. Că la bufet lipsesc răcoritoarele, aceasta se datoreşte, categoric, unor cauze obiective. Bufetiera mi-a declarat cu amabilitate că gheaţa este un produs specific iernii şi nu lunii lui Cuptor, afirmaţie care poate fi confirmată de specialişti. În acest sens, consider că este preferabil ca ea să vîndă mastică şi rom, băuturi care, încălzindu-te, te răcoresc, conform principiului cui pe cui se scoate. Cît priveşte galinaceele, acestea — după cum se ştie — sînt vietăţi nedisciplinate prin natura lor. Trebuie să fim înţelegători cu ele, nu le putem educa. Oricum, am observat că sînt dolofane, prospere, ceea ce constituie o notă bună pentru gospodarul care le creşte, respectiv impiegatul de mişcare. În concluzie, gara Hreanu mi-a lăsat o impresie de neşters. Salcîmii, vrăbiile, cerul, soarele, totul te întîmpină cu căldură. Şinele sînt perfect paralele şi strălucesc ca argintul, iar trenurile vin şi pleacă voioase, pline de pasageri. Bravul şef de gară merită întreaga mea simpatie. Hai Rapidu’! Semnat: Un suporter."
        Am citit aceste rînduri cu invidie. În loc de o reclamaţie seacă, antipatică, ieşise o pagină plină de farmec. Avea stil, ce mai!
        Efectul l-am şi văzut. În vara asta, oprindu-mă din nou în gara Hreanu, am avut numai satisfacţii. Petuniile străluceau în soare. Nici picior de găină. Sala de aşteptare, curată — zugrăvită, te îmbia cu răcoarea ei, menţinută de draperiile din pluş vişiniu. La bufet, aceeaşi fată mi-a oferit zîmbitoare, la alegere, Zmeuro-Cola, Grep-Cola şi Porto-Cola, reci. Iar ceasul (l-am verificat după radioul meu portativ) mergea după GMT. Cît priveşte ţîşnitoarea, aceasta azvîrlea către azurul cerului un jet de apă argintie.
        Gata, am învăţat lecţia. Acum ştiu cum să fac o reclamaţie. Am o petiţie la un funcţionar care, de treisprezece săptămîni, nu-mi dă nici un răspuns. Mereu mă amînă. După concediu, mă duc la el la ghişeu, îi cer caietul de sugestii şi scriu aşa:
        „În privinţa cererii mele, funcţionarul Popescu se aseamănă cu Homer şi Beethoven. Este orb şi surd." În definitiv, pot să am şi eu stil.

(Perpetuum comic ’85, pag. 176)

Vezi toată postarea

Fenomenul 101

         Apar adesea în gazete articole despre centenari. Le-am citit şi am ajuns la concluzia, destul de curioasă, că vieţile acestor fericiţi seamănă aproape leit una cu alta. Toţi sînt sfătoşi, vioi la minte şi încă neastîmpăraţi: plivesc grădina, mai modelează un ulcior de lut sau cioplesc un fluier, mai bat cîte o ulucă... Toţi şi-au dus viaţa muncind cu sîrg, au petrecut o groază de vreme în mijlocul naturii, n-au mîncat decît legume şi fructe, au pe puţin douăzeci de descendenţi şi n-au cunoscut astenia şi antinevralgicele. Oare printre ei n-or fi şi unii cărora le-a slăbit memoria sau auzul? Să nu existe şi centenari reumatici sau morocănoşi? S-ar părea că greul e să treci de nouăzeci şi nouă de ani, fiindcă, deîndată ce ai ajuns la o sută, îţi trec ca prin farmec toate metehnele bătrîneţii.
         Bunicul prietenei mele Bernardina a împlinit azi o sută unu ani. Ne-am adunat cu toţii ca să-l sărbătorim. Privindu-l cum stă falnic ca un cedru în capul mesei, încep să cred că îndoielile mele n-au nici un temei. Sărbătoritul arată minunat: păr bogat argintiu, obraz rumen, privire vie, inteligentă. Îi pun întrebarea clasică:
        — Cum aţi reuşit să vă menţineţi atît de bine pînă la vîrsta asta frumoasă?
        — Am dus o viaţă moderată, îmi răspunde el, senin. M-am culcat devreme şi m-am sculat în zori. Am fost vegetarian, n-am fumat şi n-am băut alcool. Mi-a plăcut munca fizică, am făcut mişcare în aer liber. De strănepoţi nici nu-ţi mai vorbesc. Nu mai ştiu cîţi am. Nu-i vezi fiindcă au venit ieri să mă felicite.


         După care, scoate o pipă din buzunarul vestei, o îndeasă cu tutun, o aprinde, trage cu sete cîteva fumuri şi dă pe gît un păhărel de vin.
         Îl privesc cu oarecare nedumerire. Bernardina, care l-a auzit, îi spune cu reproş:
        — De ce spui baliverne, bunicule? Nu-i frumos la vîrsta dumitale.
         Bunicul mai trage două fumuri, se preface că s-a înecat, cere să i se umple din nou paharul şi, după ce mai soarbe o înghiţitură, îmi spune:
        — Are dreptate nepoată-mea. Adevărul e altul. N-am prea dus o viaţă cumpătată. Am fumat în draci, mi-au plăcut friptura grasă de berbec, ardeiul iute şi vinul roşu. Am mîncat sărat şi piperat. Zilele mi le-am petrecut dormind şi nopţile stînd treaz. Ştii, am fost paznic de noapte. N-am făcut în viaţa mea vreun exerciţiu sportiv. Am stat în aer liber doar cînd am trecut dintr-un loc închis în alt loc închis. Şi n-am decît o fată, un ginere şi o nepoată.
        — !? fac eu.
         Pesemne că arăt jalnic, căci bunicului i se face milă de mine.
        — Acum un an, îmi explică el, cînd am împlinit o sută de ani un gazetar a venit la mine şi m-a întrebat, întocmai ca dumneata, cum am ajuns la vîrsta asta. Lui i-am spus adevărul de la început, dar n-a scris nimic despre mine. De ce, nu ştiu. Faţă de alţi centenari, eu sînt un fenomen. De ce să rămîn necunoscut? De aceea dumitale, cînd m-ai întrebat, ţi-am răspuns invers. Credeam că vrei să-mi iei un interviu.

(Perpetuum comic ’83, pag. 120)

Vezi toată postarea

Rîsul e neserios

        Oamenii au diferite idei fixe. Unii cred că sînt moştenitorii intelectuali ai lui Einstein, alţii nutresc convingerea că sînt destinaţi pentru funcţia de directori generali pe viaţă. Unii aşteaptă să li se decerneze marele premiu, pentru că ştiu să folosească punctul şi virgula, iar alţii, cei mai inconştienţi, cred în umor. Aceşti din urmă indivizi, firi uşuratice, pierzîndu-şi însuşirea cea mai de preţ, sobrietatea, privesc viaţa prin prisma veseliei, născocesc glume pe seama celor mai serioase probleme şi, ceea ce e mai grav, propagă voioşia, făcîndu-i să rîdă şi pe alţii. Pe cei mai slabi, fireşte.
        Iată, de pildă, cum ilustrează maniacii umorului tema, atît de importantă, a adevărului în opoziţie cu minciuna:
        Un subaltern îşi întreabă şeful: „Cum îngăduiţi ca Popescu să spună despre dumneavoastră atîtea minciuni?"
        Iar şeful răspunde: „Ei şi? N-are decît să debiteze cîte minciuni pofteşte. Important e să nu spună adevărul".
        Un alt exemplu. Într-un grup se vorbeşte, cu seriozitatea cuvenită, despre cei care au refuzat să înveţe să înoate. Mai există şi din ăştia, deşi numărul lor e în scădere. Ce face individul aşa-zis spiritual? Face, bineînţeles, o glumă.
        Între doi inşi aflaţi pe malul mării are loc următorul dialog:
        — Vino repede, un om se îneacă!
        — Degeaba! Nu mai am nici un clişeu în aparat.


        Fanaticii umorului, neglijenţi faţă de propria lor sănătate, îşi permit să facă haz şi de relaţia medic-pacient. O mostră:
        Medicul — Vi s-a inflamat genunchiul? Nu-i nimic. Boala dumneavoastră nu mă îngrijorează.
        Pacientul — Cred şi eu. Nici pe mine nu m-ar îngrijora dacă dumneavoastră vi s-ar fi umflat genunchiul!
        Poate constitui tema onoarei o sursă de veselie? Bineînţeles că nu. Şi totuşi, omul contaminat de morbul umorului inventează şi pe tema asta un banc.
        — Mă rogi să nu te sancţionez, îi spune directorul unui chiulangiu. Dar cine îmi garantează că ai să te corectezi?
        — Aveţi cuvîntul unui om de onoare! răspunde chiulangiul.
        — Bine, zice directotul. Atunci vino cu omul de onoare!
        Pofta de rîs nu cunoaşte limite de vîrstă. Un muntean bătrîn, care a depăşit suta de ani, vîrstă ce reclamă, oricum, un pic de solemnitate, se apucă să spună, cu o sclipire şugubeaţă în ochi, o povestioară auzită de la strămoşu-său.
        Cică odată, potcovarul unui sat, om sărman, furase o pîine. Starostele a dat poruncă să fie spînzurat. Atunci, unui din săteni a rostit: „Iartă-l, domnia-ta. E singurul potcovar din satul ăsta şi, dacă piere el, caii nostri au să rămînă nepotcoviţi". „Ai dreptate, a răspuns starostele. Fiindcă în sat sînt doi dulgheri, să fie spînzurat unui din ei în locul potcovarului".
        Cînd îl întrebi pe acest bătrîn care e secretul longevităţii sale, îţi răspunde: „Toată viaţa mi-a plăcut să muncesc şi să rîd". ...Dar, în schimb, de atîta rîs, a făcut riduri, e bine?


        Nici femeile, deşi se ştie cît au luptat ele pentru emancipare, n-au fost cruţate de adepţii voioşiei. Unul, dintre cei mai răutăcioşi, a pus în circulaţie următoarea aşa-zisă glumă:
        Un soţ plecat în provincie încearcă, ore în şir, să telefoneze acasă. Zadarnic. Firul e mereu ocupat. Atunci îi trimite soţiei o telegramă cu următorul text: „Închide telefonul!"
        Alt deştept, de aceeaşi teapă, a scornit cugetarea: „Tăcerea e singurul lucru de aur pe care femeile îl detestă".
        Să rîdă cine poate. Eu, nu.
        Fiţi tari, dragii mei! Priviţi cu mai puţină îngăduinţă pe cei care într-o atmosferă de veselie se simt ca musca-n zahăr! Nu-i lăsaţi să prolifereze pe aceşti chicotitori care se hlizesc din orice! Rîsul e neserios. Rîsul e neelegant şi frivol, cum spunea un cunoscut de-al meu care are simţul estetic mai dezvoltat decît creierul, calitate pentru care îl apreciez enorm. Şi are dreptate omul. Căci, ia spuneţi-mi: nu cîştigă oare în prestanţă cel care ţine o conferinţă despre cruzimea coridelor, înfierîndu-le, faţă de neseriosul care spune: „Un taur — doi toreadori. Un taur — un toreador. Un taur"? şi asta pentru ce? Doar ca să vă facă să rîdeţi.

(Perpetuum comic ’82, pag. 253)

Vezi toată postarea