N-aş putea spune că orizontul de cunoştinţe al lui Holmes era vast. Ca să nu ne ascundem după degete şi să dăm Cezarului ce este al Cezarului, cultura sa generală avea serioase lacune, ba chiar nici nu avea o aşa numită „cultură generală", ci doar una specială, ce se referea la mai toate crimele şi afacerile oribil-tenebroase comise în decursul secolului. Iar puterea lui de observaţie, însoţită de capacitatea de a deduce, ca nimeni altul, adevărul, prin analiza aprofundată a indiciului, erau de-a dreptul tulburătoare şi fascinante.
— Watson, mi-a declarat într-o zi, nu mult după ce se legase oarecum celebra noastră prietenie şi locuiam împreună în la fel de celebrul apartament din Baker Street 221 b (două camere decomandate pe hol), Watson, află de la mine un lucru verificat şi răsverificat. Cu cît înveţi mai mult, cu atîta ştii mai mult. Cu cît ştii mai mult, cu atît uiţi mai mult. Cu cît uiţi mai mult, cu atît ştii mai puţin. Cu cît ştii mai bine, cu atît uiţi mai puţin. Right? Right. Atunci de ce să mai înveţi, Watson?
Nu eram de acord, învăţasem pe brînci să devin medic — şi continuam să învăţ. În ceea ce-l privea, într-adevăr: meseria lui nu era să ştie nici cine a fost Homer, nici cine a inventat limba esperanto; nici cîte piese are jocul de şah, nici de ce noul joc de foot-ball se joacă în unsprezece jucători şi nu în patru; nici de ce Julius Caesar a iubit-o pe Cleopatra şi nu pe Semiramida, nici... dar exemplele ar putea continua la infinit, şi mi se pare că nu le-am dat pe cele mai concludente. Sorry! Holmes nu trebuia să ştie toate astea, meseria lui, fie şi ca amator, era să ştie cine a fost criminalul, borfaşul, escrocul din cutare sau cutare afacere. Pentru astea avea aplicaţie. O aplicaţie serioasă şi fără echivoc.
Am vorbit ceva mai sus despre imensa lui capacitate de a deduce, calitate cu care Parcele ce i-au vegheat leagănul n-au fost deloc parcimonioase. Să ilustrez afirmaţia. Desele noastre plimbări prin Hyde Park sau pe malurile Tamisei erau pline de astfel de lecţii de perspicacitate. Mi-am dat seama curînd că el provoacă voit plimbările, tocmai pentru a-mi inocula cîte ceva din mecanismul raţionamentelor şi deducţiilor sale.
Să dau alt exemplu. Într-o seară, hoinăream prin lunca Tamisei. La un mic cot al rîului, plin de sălcii şi păpuriş, pluteau cîteva lebede. Holmes s-a oprit să se uite la ele, sugîndu-şi concentrat pipa vestită şi stinsă, din spumă de mare. (Cea pe care i-o făcuse cadou marinarul din afacerea al cărei dosar Holmes l-a intitulat atît de hieratic: Studiu în roşu.) S-a uitat mult, imobil, cu ochii pe jumătate închişi, cu o cută între sprîncene.
— Cum poţi deosebi o lebădă femelă de o lebădă mascul? i-am auzit deodată vocea, şi am tresărit cu violenţă, deoarece, credeam că adormise de-a-n picioarelea.
— Habar n-am.
A întors capul şi m-a privit cu milă.
— Arunci în apă fărîmituri de pîine. Dacă vine el, este lebăda mascul. Dacă vine ea, este lebăda femelă. Simplu ca bună ziua, dragă Watson.
***
Într-o dimineaţă, ploua mărunt şi se lăsase ceaţă densă. Cărbunii din şemineu fuseseră cam uzi şi scoteau fum. Stam cu Holmes în cadrul ferestrei deschise, să aerisim holul, privind decorul cenuşiu şi trist al străzii pustii. Am văzut-o pe menajera noastră, o femeie mică şi grăsuţă, purtîndu-şi cu demnitate pălăria cu pană şi anii maturităţii, venind de la băcănia lui Cunningham din capul străzii. În dreptul porţii, cum tropăia ea cu paşi mărunţi şi iuţi, a alunecat pe o coajă de banană şi s-a lungit pe burtă pe trotuar, impermeabilul dezvelindu-i anatomia, poate ceva mai sus decît ar fi dorit ea şi s-ar fi cuvenit. Nu şi-a făcut nici un rău, s-a ridicat repede, potrivindu-şi pălăria ce-i lunecase pe un ochi. Atunci ne-a zărit în fereastră pe mine şi pe Holmes. Holmes, ca şi mine de altfel, şi-a reprimat cu greu zîmbetul.
— Nu sînteţi gentleman, i-a spus roşie în obraji lui Holmes.
— Nici dumneata, i-a răspuns vesel Holmes. Aveam oarecari dubii în privinţa asta, dar acum nu mai am...!
***
Avea puţini cunoscuţi care să-l viziteze, dar şi aceştia veneau aproape exclusiv ca să apeleze la meseria lui, prieteni aproape deloc. În afară de mine, nu văd pe altcineva. Uneori, totuşi, frecventa societatea, cu toată mizantropia şi solitudinea atît de îndrăgite. În asemenea ocazii, sigur că era centrul atenţiei şi al curiozităţii tuturor celor prezenţi. Dar şi al perfidiei şi al lipsei de bună-cuviinţă al altora, din păcate cei mai mulţi. Ţin minte că fusesem într-un rînd invitaţi la judecătorul Jollion, care-l preţuia în mod deosebit pe Holmes. În biblioteca judecătorului, unde ne retrăsesem după masă cei cîţiva invitaţi să bem un păhărel de Porto, unul dintre aceştia, pe tot timpul cinei, nu făcuse altceva decît să se laude cu strămoşii şi titlurile lor nobiliare. A continuat şi în bibliotecă şi, vorbind, se uita cu o anume privire la Holmes. Originea acestuia era onorabilă, dar lipsită de gloria enumerată de convivul flecar, ca şi a mea sau a judecătorului, de altfel, sau a celorlalţi prezenţi acolo. Am vrut să-l pun la punct, cînd am simţit o uşoară apăsare de palmă pe umăr: palma lui Holmes.
— Da, Sir, aveţi dreptate, a încuviinţat, şi toţi ne-am uitat la el cu gura căscată. Noi, nobilii, ştim mai bine decît oricare altul ce înseamnă să porţi un titlu şi să te şi mîndreşti cu el.
— N-am înţeles bine, s-a mirat celălalt. Dumneavoastră sînteţi nobil?
— Oh, da! Nu se vede, nu se simte? Unul din strămoşii mei s-a bătut în cruciade, a spus Holmes cu modestie.
— Ce spuneţi. În care din ele?
— Cum: în care din ele? În toate, Sir! N-a scăpat una!
***
Într-un rînd, ne aflam în trenul spre Chatham, Holmes vroise să-l însoţesc la conacul lordului Grammage, ce fusese găsit mort în podul conacului, spînzurat de picioare. Graţie unei scrisori, pe care numai un om ca el ar fi putut-o descoperi într-o vază japoneză din salonul conacului, Holmes a elucidat straniul mister al sinuciderii lordului, căci sinucidere fusese. Lordul încercase iniţial să se spînzure cum se spînzură toţi, de gît, dar se înăbuşise. Atunci s-a spînzurat de picioare şi a murit de inaniţie. Dar despre asta s-a scris în ziare, s-a scris şi o broşură, aşa că nu mai repet ce s-a spus o dată. Deci eram într-un compartiment al trenului spre Chatham, noi doi şi alte două persoane, soţ şi soţie.
— Compartimentul este pentru nefumători, a spus soţul.
— Mă vedeţi că fumez? a replicat Holmes.
— Pipa de ce-o aveţi în gură? a sărit şi soţia.
— Şi ce probează asta? Şi picioarele le am în pantofi în clipa de faţă, şi ce, vă face impresia că merg?...
***
Într-o noapte de iarnă, ne întorceam din Whitechapel unde Holmes elucidase misterul dispariţiei unui coş cu tomate de seră de la una din băcăniile cartierului. Era destul de frig şi arborii erau acoperiţi de chiciură. La lumina rarelor lampadare cu gaz aerian, decorul părea ireal, ca un fundal de decor de teatru. Traversam un mic scuar, cînd am auzit un geamăt slab. Ne-am repezit spre locul de unde venise geamătul, şi într-un tufiş, am găsit un om culcat pe spate, cu ochii larg deschişi. Mînerul gros al unui cuţit îi ieşea din piept. Imediat Holmes şi-a scos lupa şi, la lumina lămpii de buzunar, a început investigaţiile. Cum ne cunoşteam de puţin timp, eram numai ochi şi urechi. Holmes întotdeauna era minuţios cînd investiga. Preleva amprente digitale, orice fir de praf, noroi, pată de vopsea, de sînge, aţe, nasturi căzuţi, ace, periuţe de dinţi, mucuri de ţigări etc., studia amănunţit cercevelele ferestrelor, tocurile de la uşi, podurile, pivniţele, scările, chestiona vecinii, servitorii, rudele (uneori aflate la sute de mile distanţă, dar asta nu conta), lua interogatorii, alibiuri, în sfîrşit, se blinda de toate datele şi indiciile ce l-ar fi putut duce la elucidarea rapidă a unei afaceri.
— Omul acesta trăieşte. Cuţitul are o lamă de oţel suedez. Să-mi aduci aminte să le telefonez mîine, la legaţie. Mînerul are o zgîrietură în dreapta! a privit cu atenţie prin lupă... E o literă... un j mare. Mîine controlăm cartea de telefon. Te doare, omule? l-a întrebat cu blîndeţe pe rănit.
— Numa’ cînd rîd, a răspuns cu o voce răguşită. Şi mi-e frig. Holmes şi-a scos macferlan-ul şi l-a acoperit.
— Aleargă la primul police station (comisariat), să vie de urgenţă cu o ambulanţă!
Am pornit în goană, am revenit.
— Dar care-i primul police station?
— Ah, God, a înălţat excedat ochii spre cerul plin de stele. Cum: care e? Cel mai apropiat! Şi scrie pe el ce e!
Cînd am revenit cu un sergent şi o ambulanţă, după o oră (cel mai apropiat police station era la vreo milă şi jumătate de acolo), Holmes sta pe vine lîngă rănit. Acesta se uita la el cu aceiaşi ochi larg deschişi, dar în ei se citea o spaimă teribilă. Trăia şi era îngneţat bocnă. Dar nu din pricina frigului: îngheţase de groază. Fiindcă spusese că îl doare cînd rîde, cît timp am lipsit, Holmes îi povestise subiectul din Dracula lui Bram Stoker, apărut de curînd în editura londoneză Constable, povestire, după cum se ştie, nu prea veselă. Omul a trăit, iar Holmes s-a ales cu un guturai straşnic — dar afacerea n-a avut urmări, rana fusese superficială, iar omul susţinea că s-a rănit singur, vrînd să ascută un creion. Era un borfaş mizerabil, de cea mai joasă speţă. După ce-a ieşit din spital, ne-a vizitat de cîteva ori acasă. Vroia ca Holmes să-i continuie desfăşurările vampiriste din Dracula, nu i-l povestise decît pe jumătate, şi ar fi fost inutil să-şi cumpere cartea, deoarece era analfabet. Dar Holmes sta în pat, răcit, îmi dăduse şi mie guturaiul, şi i-am interzis să-l primească sau să-i vorbească. Ca medic nu puteam permite şi un al treilea caz de îmbolnăvire.
***
...Ne dădusem rendez-vous la un mic local de pe Regent Street, la aniversarea zilei mele de naştere. Am sosit după Holmes, deoarece fusesem reţinut la spital. Holmes sta solitar, la o masă retrasă. M-am scuzat de întîrziere.
Holmes s-a uitat la mine cu ochii lui de culoarea oţelului în amurg.
— De ce porţi indispensabili de mătase, Watson? Afară este destul de frig, bumbacul ţi-ar fi mai de folos.
— M-am obişnuit cu ei şi, de altfel, sînt alergic la bumbac. Dar de unde ştii că port aşa ceva?
— Nu ai observat că ai venit în indispensabili, de la spital?
Ei, drăcie, da, eram în indispensabili...! Probabil, în graba plecării, îmi scosesem pantalonii albi — şi, sigur, uitasem să-i mai pun pe cei cu care plecasem de acasă... Abia la remarca lui Holmes am sesizat asta.
Am vrut să comand o sticlă cu un vin bun, franţuzesc. Era ziua mea de naştere. Holmes a preferat întîi să mănînce. A comandat o supă de broască ţestoasă şi eu un beafteack cu ciuperci. Holmes adora supele fierbinţi şi foarte concentrate. Chelnerul a adus cele comandate, a vrut să pună supa în faţa lui Holmes.
— Adu-mi una mai fierbinte!
Chelnerul, după ce i-a aruncat una din acele căutături pe care le aruncă toţi chelnerii din lume în asemenea situaţii-limită, a adus altă supă.
— Încă nu este destul de fierbinte!
Şeful sălii s-a apropiat imediat de masa noastră.
— Ce nemulţumire este la masa domnilor?
— Vreau ca supa să fie fierbinte.
— Imediat, mister Holmes, a zîmbit şeful, dulce.
Împingîndu-l la o parte pe chelner, a luat el farfuria, a revenit de la oficiu, a vrut să pună farfuria pe masă.
— Pe ce limbă vorbesc, cînd cer ca supa să fie fierbinte, James?
— Mister Holmes n-a gustat nici supa adusă de chelner întîia oară, şi-a muşcat buzele mister James. Mister Holmes n-a gustat-o nici pe cea adusă a doua oară. Mister Holmes n-a gustat nici supa adusă de MINE. De unde ştie mister Holmes că supa nu este fierbinte?
— Cînd şi dumneata, mister James, şi subalternul dumitale o să vă scoateţi degetul din supă, am să ştiu că aceasta este fierbinte.
Replica lui Holmes a făcut înconjurul Londrei, a devenit anecdotă universală, am auzit că circulă fără preget şi continuă să circule. Paternitatea ei îi aparţine lui Holmes, pot să depun mărturie. Am fost martor ocular la ea; că a devenit de largă circulaţie publică şi orală, asta nu; poate decît să-l cinstească pe Holmes, şi să atragă atenţia chelnerilor de pretutindeni, cum ţin degetul mare pe farfurie!
P. conf. ALEXANDRU STRUŢEANU
(Perpetuum comic ’85, pag. 92)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu