— Dom’le Pripeală, îi strigă de îndată ce ajunse în apropierea cantonului, e mare prăpădea în pădure! Dacă nu primim ajutoare, ardem de vii ca şobolanii.
— Iar îmi umbi cu cioara vopsită! îl mustră pădurarul.
— Să n-am parte de cornute dacă vă minţăsc! Şi după cum bate vîntul, în cîteva ceasuri s-a dus dracului toată bogăţia.
— Scuipă în sîn! îi sfătui netulburat Pripeală căci greu era scos din pasul său.
Îndată ce scăpă de coban intră totuşi la gînduri. Măi să fie! exclamă el. Chiar aşa un incendiu în amiaza mare! Nu se poate. Da’ dacă va fi? Ia să se convingă cu ochii lui! Dar ce ochi, că erau acoperiţi cu dioptrii. Iote mai bine să merg eu la inginer că el îi cu treburile astea. Nici nu pot mişca nimic fără ştirea lui că-i un nărăvaş!...
Îl găsi într-o văioagă alături de o echipă specială ce marca arborii pentru sacrificiu.
— Dom’ inginer, nu-mi miroase mie a bine prin codru ăsta!! Ne pasc ceva necazuri...
— Şi ţie ţi s-a urît cu binele! îl învinui Arnăutu.
— Mie nu, că-s mereu la post, ciobanului, Foamete... Zicea că...
— Ştiu, au dat iarăşi dihăniile iama prin turma lui?
Pripeală şovăi.
Poate nu era bine să-l sperie că de mila lui depindea dacă va rămîne sau nu încă vreun an, doi, la canton după vîrsta pensionării. Dar nici să tacă nu putea, că de s-ar adeveri ce spunea Foamete, necazul se sparge şi-n capul lui.
— Iote cum îi treaba, vorbi cu jumătate de gura, nişte muntişti şi-au întins corturile sub cetini şi perpelesc ceva la foc. Dacă se joacă cu el ştiţi pădurea mai are şi uscături...
— Sigur că are, ripostă iritat Arnăutu, noi ce facem aici, încercăm să scăpăm de ele. Hai, mai cu viaţă îşi îndemnă echipa, ne-apucă încheierea trimestrului cu planul pe butuci!
Abia cînd pădurarul se retrase spăsit, mulţumit totuşi că reuşise să îngaime ceva, inginerul silvic intră la idei. Ce i s-o fi năzărit şi chiorului ăsta! Şi, ca şi pădurarul, nu se grăbi să cerceteze locul cu pricina, căci avea treburi mai importante acum, ci hotărî să facă altă cale spre Inspectoratul silvic, să-l pună în gardă pe şeful acestuia. Doar era de datoria sa să-l informeze despre tot ce mişca în pădure. Mai ales că biroul acestuia nu era prea departe.
Potrivit ultimelor dispoziţii se mutase la marginea codrului lîngă un lac la un loc ferit de vîntoase şi priviri discrete.
Ca de obicei, inspectorul şef era şi de data asta într-o şedinţă fulger ce ţinu două ore. Timp suficient pentru inginerul silvic să mediteze la subalternul său. Ştiu că-i mare vulpe şi Pripeală ăsta! Prezenţa mea prin apropierea sa îi stinghereşte musafirii săi să-şi ridice lemnele în clandestinitate. Poate că tocmai acum, cînd eu sînt aici, el îşi face de cap. Ce-ar fi să-l prind cu ocaua mică şi să-l învăţ minte pentru totdeauna.
Tocmai voia s-o şteargă din clădirea Inspectoratului cînd uşa se deschise larg şi-n cadrul ei apăru inspectorul şef. Ca de fiecare dată figura acestuia arăta nemulţumită. Cu o săptămînă în urmă şeful îi reproşase că stă prost cu arboretele, că puieţii cresc prea încet, că plantaţiile de zmeură sînt atacate de dihănii. Acum ce-o să-i mai zică? Ei bine, hotărî inginerul, voi începe eu. Oricum nu putea să tacă de vreme ce si Pripeală îngăimase ceva. Dar cît adevăr există în ceea ce spusese el? În fine, se hotărî să vorbească, dar mai pe ocolite că-l cunoaşte pe inspectorul şef cît e de drastic şi dintr-o nimica toată îşi poate vărsa focul tocmai pe el.
— Iertaţi-mă pentru deranj, începu slugarnic Arnăutu, dar e de datoria mea să vă anunţ că pădurile noastre sînt tot mai asaltate de copii...
— Foarte bine, foarte bine, au şi ei dreptul să respire un aer curat.
— Dar şi datoria să fie ceva mai prudenţi.
— Adică ce vrei să spui, se răţoi şeful.
— Umblă nesupravegheaţi. Mi-e teamă!...
— A, povestea cu drobul de sare! i-o tăie scurt inspectorul şef.
Ceva îl mişcă apoi; poate figura spăsită a inginerului, poate gîndul că avea o răspundere ca nimeni altul aici şi reintra în felul său obişnuit de a se purta cu subalternii.
— Voi face curăţenie serioasă dacă mă băgaţi în vreo belea! Auzi, Arnăutule, eu îmi sparg pieptul, îmi storc creierii şi voi vă trageţi de la umbră la soare, lăsînd totul în spinarea mea. Ce măsuri de prevenire a incendiilor aţi luat? Nu v-aţi însuşit încă dispoziţiile mele? Am spus clar: la fiecare intrare în pădure să fie implantate panouri. Să se scrie pe ele cu litere mari în roşu: „E interzis să se facă focul în pădure; vinovaţii vor avea de-a face cu justiţia!" „Pădurea e un bun al nostru, să-l păstrăm ca pe un frate!" „Cine scapără azi un chibrit, mîine culege un pîrjol!". „Ce te legeni codrule, fără ploaie, fără vînt/ Ori vreun foc mai arzător te apleaca la pamînt!". Da, nu rînji, Arnăutule, omul trebuie atacat şi-n partea lui sensibilă, poetică, iar dacă nu merge, agăţaţi sperietori, oriunde, la răscruci, în fagi, unde găsiţi de cuviinţă, că numai aşa putem face educaţie răufăcătorilor. Afişe, inginere, afişe, maxime, versuri, panouri, sperietori chiar şi dihănii împăiate fiindcă...
Dar nu-şi termină frazele binecunoscutului său repertoriu că auzi troznete curioase în apropiere şi întorcîndu-se, fu orbit de o lumină intensă ce se vedea prin fereastra larg dechisă. Crezu o clipă că propriile sale cuvinte sfichiuitoare au aprins scînteia, dar cînd îl lovi dogoarea, ieşi ca din puşcă şi se aruncă drept în lacul neliniştit. Numai aici mai era un loc de salvare. Dupa cîteva secunde pe suprafaţa agitată înota alături de el şi inginerul silvic.
— Am intrat la apă! miorlăi Arnăutu deznădăjduit.
În locul unui răspuns, inspectorul şef urmări multă vreme pierdut flăcările care lingeau totul în calea lor.
— Mda, zise calm, am trecut noi prin încercări şi mai mari. Trebuia să cadă odată şi-odată măgăreaţa şi pe el.
Lui Arnăutu i se puse un cîrcel. Despre cine vorbea şeful său? Nu cumva tocmai el va plăti oalele sparte? Gîtuit de emoţie, îndrăzni să întrebe:
— Cine, adică, vă gîndiţi că va trage ponoasele?
— Se înţelege: Prometeu...
(Perpetuum comic ’87, pag. 174)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu