Altceva decît fotbal

        Sfîrşitul săptămînii m-a găsit pe malul lacului, cu undiţa în mînă, verde din cap pînă în picioare, să creadă peştii că-s vegetaţie, mai ales că fizicul meu te duce cu gîndul la o trestie care a făcut cură de slăbire. Deci, cizme verzi, pălărie verde, şi eu tot frunză verde, că de trei ore mă uitam ca un... ăla la poarta nouă cum pluta stă nemişcată şi doarme.
        Pe o distanţă de un kilometru nu-i nimeni, doar două libelule întoarse din ţările calde (dacă astea pleacă, cum pleacă păsările...) care executau picaje şi zumzăiau cu motoarele în plin. Liniştea mi-a fost tulburată de sosirea altui pescar care s-a aşezat la vreo 10 metri de mine. Nu ne-am privit, nu ne-am salutat, pescarii serioşi nu fac aşa ceva; chiar dacă nu se duşmănesc, ei sînt prieteni de moarte...

        Bucuria mea s-a amplificat cînd l-am văzut că e la fel de meşter, ca şi mine, în prinsul vietăţilor acelea pe care cei care le-au văzut, le numesc peşti. Şi meşterul ăsta anonim tot verde, din cap pînă la geanta în care credea că o să îndese scîrbele alea cu solzi. Spre deosebire de mine care păcăneam din pipă... el trăgea vîrtos din ţigară.
        Crapul ăla de 10 kile, cu care plecasem în cap — vorba vine! — de acasă, însoţit de urările soţiei care plîngea (rîdea) în şorţ, s-a transformat, cu timpul, într-o vietate microscopică din clasa amoeba proteus; mi-am zis că nu-i nimic, chiar dacă mă duc acasă cu purici de baltă, numai să duc ceva.
        Întîi am crezut că am halucinaţii auditive, dar mi-am dat seama că nu e cazul să mă îngrijorez de starea sănătăţii mele, deşi auzeam o muzică funebră. Pe drumeagul lateral, de pe marginea dealului, înainta agale un convoi mortuar. Vecinul meu pescar s-a ridicat încet, şi-a pus sculele jos, s-a dus pe marginea drumului şi, cu pălăria în mînă, a aşteptat pînă a trecut tot convoiul. S-a întors, şi-a pus pălăria pe cap şi, liniştit, a luat iar băţul în mînă.

        Pe mine gestul lui m-a impresionat: iată, mi-am zis, un om sensibil, un adevărat om care, fără cuvinte, a făcut un gest frumos, simplu şi adînc. I-am comunicat impresia mea, cu scuzele de rigoare, l-am lăudat pentru această înţelegere în faţa ireversibilităţii. El m-a privit fără să clipească, apoi a rostit scurt:
        — D-apoi cum? Treizeci de ani mi-a fost nevastă!
        După care a mai pus un gogoloi de mămăligă în undiţă...

(Perpetuum comic ’87, pag. 151)