Iubirea purtată pe ape

        Privesc la cele trei femei, tinere şi frumoase. Mă privesc şi ele, într-o linişte penibilă, care nu se mai sparge odată. Parcă ne-am reculege după o veste total neaşteptată. Niciodată n-au mai fost trei graţii în micul meu apartament, maxim două: nevastă-mea şi soacră-mea (mai rar).
        Au venit împreună. Din păcate toate trei sînt de naţii diferite; limba pe care o cunosc eu cel mai bine (româna) e şi singura. De fapt, în încăperea hiperpopulată, und 6 ochi frumoşi de femei şi-au îndreptat tirul spre numai doi ochi bărbăteşti neajutoraţi mai este un personaj, aparent neutru: o sticlă de 1 litru, adusă de către cele trei muze invadatoare. Nu conţine nici Cotnari, nici Dealul Mare (exclusă deci orice aluzie festivă de „Hai noroc, ce bine că ne-am întîlnit!”). Atenţia pe care mi-au adus-o şi au pus-o să troneze pe măsuţa ce ţine loc de graniţă, între cele două tabere nu prea limbute, poartă în stomacul ei un sul de hîrtie.
        Cred c-am înţeles. În liniştea din cameră parcă s-ar fi auzit căzînd o fisă. Cum mîndreţea feminină continuă să tacă, pot să-mi derulez prin minte frînturi de amintiri pe care caut să le însăilez în mod logic.
        ...parcă aveam 14 sau 15 ani. Singur acasă. Părinţii probabil în concediu. La Felix (discopatie lombară tata). Toiul vacanţei mari. Florica văzută ieri cu Fane. Hotărît să nu mai ies din casă. Pînă-mi trece. Aprind un Snagov (filtrul rupt). Cotrobăi prin frigider. Zăresc o sticlă, nedesfăcută de Odobeşti. Medaliat. Foamea se transformă în sete Beau. Smoala din suflet începe să se moaie. Iar beau. Smoala se scurge în picioare sau spre creier. Florica a dispărut din inimă şi circulă cu Fane către rinichi. Îi elimin fără remuşcări (păstrez rinichii).

        Sticla e goală şi tristă. Eu sînt vesel şi inspirat. Scriu subit un bilet (citez din memorie): „Te iubesc oricine ai fi, frumoaso! Te aştept toată viaţa! Aleea Muştarului 23, Bucureşti". Astup ceremonios proaspăta cutie poştală. Peste zece minute plutea pe Dîmboviţa... Bine, bine, da’ trei! Mintea îmi lucrează cu febrilitate, cum n-a lucrat ea niciodată. Precis, prima care a găsit (pescuit) biletul şi-a scris datele din buletin pe el şi a aruncat sticla mai departe. A doua la fel. A treia şi-o fi zis că sînt destule. Au luat legătura şi s-au hotărît să se amuze.

        Mă ridic şi zic o vorbă internaţională: „Cafea?" Tustrele fac un gest internaţional: dau din cap. Cînd s-o iau spre bucătărie, aud o cheie în broască. Bineînţeles, e ora 16,30. A sosit nevastă-mea, Florica (Fane a fost om deştept). Intră şi vrea să dea bună ziua. Dar nu dă. Ne priveşte, o privim. O statuie ar fi mai sprinţară decît ea. Într-un tîrziu, începe să păşească înapoi. Trio-ul de zîne vrea să spună ceva. Florica nu le mai aude. A ieşit, a închis uşa (aţi ghicit, trîntind-o). Bufnitura îmi sună ca un adio.
        Încerc să mă deblochez. Corul de trei răsuflă uşurat şi întreabă: „Cafea?" Cît sînge rece!
        Mă duc în bucătărie. Fac focul. Pun ibricul. Acţionez ca un robot întors cu cheia. Deschid frigiderul. Iau o sticlă de 1 litru. O golesc la chiuvetă (n-am timp de regrete). Scriu pe un petec de hîrtie: „Te iubesc, oricine ai fi, frumoaso! Te aştept toată viaţa! Aleea Muştarului 23, Bucureşti.” Dau s-o pun în sticlă. Dar ce bilet e ăla, fără un post-scriptum? Iau din nou creionul şi adaug uitîndu-mă spre camera de alături: „Vino singură!"

(Perpetuum comic ’87, pag. 99)