Tanti Raliţa nu mai are astîmpăr. Mereu e zgîrmată de ideea (fixă), de-a mă face... om. Adică, scriitor de romane detective. Dotat intelectual şi fizic. Să mă aducă, prin elongaţie, la 1,75 m (eu avînd doar 1,62). Să mă slăbească la aproape de normal. Acum, ultima goangă a mătuşă-mii: să realizăm o întîlnire de gradul III. Cu un grup de extratereştri. De la care să obţinem datele necesare atingerii scopurilor de mai sus.
În dimineaţa asta mă alergase prin pădurea Băneasa. Cu „Trabant"-ul după mine. Circa cinci kilometri. Ajunsesem acasă, cărat de (să-i zicem) turismul bătrînei. Nemaifiind capabil să-mi conduc „Bombiţa", darmite să mă ţin pe picioare. Supărată, mi-a şi dat comanda:
— Schimbă-te de ţoale, că uzi covoarele, şi cîntăreşte-te. Eu am să văd de cafele!
În timp ce sorbim din ceşcuţe, bătrîna suge din „mărăşească", prelucrîndu-mă:
— Ai dat jos, deci, numai trei ocale! Puţin.. Faţă de cele treizeci pe care le ai în plus. Mîine ai s-alergi opt kilometri. Să vedem ce mai rămîne din tine...
— Cred că nici sufletul! — o întrerup eu.
— Cînd vorbeşti cu mine, să taci! Cu-atîta colesterol pe creier, n-ai să pricepi nimic din fenomenul OZN. Ai găsit cărţile?
— Tot! Şi Hobana, şi Hoyle, şi Franck Edwards...
— Perfect! Am şi eu „Enigme, deocamdată". Precum şi-o tăietură, din presă. Una mai veche, 1963. Cînd a aterizat, pare-se, la Vălenii de Munte, o farfurie de tablă smălţuită. Pînă diseară ne facem o idee, şi-apoi întocmim un plan de bătaie...
— Iarăşi începem cu cotonogeala japoneză?
— Al, băieţelule, nu-i uman ce se-ntîmplă cu tine! Parcă-mi eşti din ce în ce mai tare de cap... E vorba de planul plecării. La întîlnirea cu extraterestrii noştri. C-o fi de gradul II sau III, om vedea!
Peste o săptămînă, totul era gata. Răsfoiserăm şi cărţile, alergasem în fiece zi cîte zece kilometri, şi-njghebasem şi planul. Pe scurt, urma să plecăm. La Vălenii de Munte. Pe data de 10 octombrie, dată la care aterizase „farfuria" din ’963. Ca să fim acolo la 0.34. Ora înregistrată de localnicul Dănilă. Cel care depistase fenomenul, în poiana din pădurea Vărbilăului, din apropiere.
După ce-am rătăcit ceasuri întregi, greşind drumul, am parcat lîngă poiana respectivă. Unde-am zărit, emoţionaţi, „farfuria zburătoare" Era 0.56. Pierdusem aterizarea OZN-ului. Mătuşă-mea, năucă zdravăn, privea dîrdîind la „obiect". Un glob metalic uriaş, proţăpit pe patru picioare (din cornier de 20). Strălucind puternic în bătaia lunii. Intrigat, i-am şoptit bătrînei:
— Ceva nu-i în regulă! OZN-ul lui Danilă avea trei picioare, era plat, cum se cuvine unei farfurii, iar iarba era pîrjolită.
— Taci, că eşti prost! — mi-a tăiat macaroana tanti Raliţa. Crezi că n-avansează şi la ei ştiinţa şi tehnica? E clar. Au renunţat la serviciile de farfurii şi-au trecut la sfere, fiind mai încăpătoare, au pus patru picioare, pentru mai multă stabilitate, şi-utilizează comustibili care nu ard. I-o preocupa şi pe ei ecologismul... Mergem să-i contactăm!
— Cum?
— Pe jos. Că n-o să mă urc pe stabiliment cu „Trabant"-ul. Ia trusa de scule. Să vadă că posedăm şi noi leviere, chei fixe, inelare sau cotite, patente şi pompe de umflat caucioacele... Să nu ne ia de tîmpiţi.
Cînd am ajuns la picioarele „globului zburător", acesta nu dădea nici un semn de... viaţa. „S-or fi culcat şi ei, obosiţi de drum!" — mi-a suflat mătuşă-mea. „Îmi pare rău, dar trebuie să-i trezim. Ne recomandăm, şi-i rugăm să ne-ascultăm între noi..."
Căţărîndu-ne, cu chiu cu vai, pe structurile oxidate ale unuia din picioarele „obiectului", am ajuns, în sfîrşit, sub acesta. Unde am depistat un chepeng fixat în buloane de 16. Mătuşă-mea a precizat:
— Asta-i intrarea! Eventual şi ieşirea...
Apoi a ciocănit lejer cu cheia franceză. În clipa următoare, eram plini de rugină. Care, sub forma de nor, se desprinsese de pe fundul chepengului. Mirat, i-am zis bătrînei:
— Stau cam prost cu oţelurile inox... Sau spaţiul cosmic e corodant!
Geaba a bătut mai zdravăn tanti Raliţa, forţînd nota, c-un baros. Nu izbutea decît să ne-mproaşte cu şi mai multă rugină. Abia cînd s-a apucat să desprindă un bulon, cu cheia de 16, s-a auzit răsunînd un glas terifiant, fonfăit, absolut nepămîntean:
— Cine sînteţi şi ce faceţi aici? Spuneţi imediat, că trag!...
După cîteva momente realizam întîlnirea de gradul III. Cu... paznicul forestier de la Vărbilău. Care ne-a lămurit că „globul zburător" era acolo de vreo patru decenii. Fiind, de fapt, un bazin pentru apă. Farfurii zburătoare nu văzuse decît acasă, cînd zvîrlea nevastă-sa cu străchinile după el, întrucît venea cam pilit. Cînd i-am pomenit de Dănilă, ne-a pus urgent la curent cu situaţia:
— Păi nu ştiaţi că-i într-o doagă?... Ăsta vede numai farfurii. Era gestionar la „casnica", şi l-au prins cu inventarul spart. Vreo trei mii de vase lipsă. De cînd i-au dat drumu’ umblă mereu după ele. Are şi-un ochean, cu care le caută, noaptea, pe cer!... Pe el l-au zburat, dar farfurii zburătoare, cum să zic, ioc. Le-a făcut mărunţiş...
(Perpetuum comic ’87, pag. 43)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu