Obrazul era încins, ochii îi scăpărau, deveniseră negri, fulgere negre, mîinile mototoleau cu înverşunare o coală de hîrtie, cînd naiba reuşise să înşface foaia de manuscris de pe birou şi s-o transforme în zdrenţe?, vocea căpătase inflexiuni baritonale, vocea ei care părea întotdeauna, mai ales la telefon, o voce de copil răsfăţat...
— Am un subiect satiric pentru tine... aur! (Spunea însă aur ca şi cum ar fi spus dinamită.) Să scrii, să-l arăţi aşa cum e, meschin, egoist, rău, să-l distrugi, să-l faci pulbere! Trebuie să mă ajuţi! De aia scrii, nu? Ca să-i ajuţi pe oameni.
— De fapt,... bîigui, cu ochii la foaia de manuscris din mîna ei, prefăcută într-o sferă accidentată de cuvinte fără noimă. Cum să i-o smuig? Cum s-o salvez?
Nu mă aude. Nu are simţuri decît pentru furia ei.
— Să-i faci un portret satiric nimicitor, să se recunoască în el ca în oglindă, să i se facă ruşine şi silă de el însuşi! E un monstru de egoism şi nepăsare, un cinic, un sadic, un om fără suflet! Dacă aş fi ştiut!... Omul ăsta îmi doreşte moartea... mi-a transformat existenţa într-un infern!
— Cine? mă trezesc întrebînd, dar, înainte de a primi răspuns, cu o iuţeală de hoţ de buzunare, înhaţ zdreanţa de hîrtie din mîna ei şi o arunc la coş. Oricum, coşul ar putea fi o salvare. Apoi, la fel de iute, pun la adăpost restul manuscrisului. Pare că nu observă.
— Cum cine? se răsteşte indignată. Prietenul tău! E atîta dispreţ ironic în felul cum rosteşte „prietenul tău", încît singura atitudine raţională ar fi să mă dezic pe loc de prietenia cu el, să-l reneg cu vehemenţă, să-l condamn public. Dar nu asta şi vrea?
— Bine, dar eu nu sînt tribunal şi nici măcar tatăl lui...
— Eşti scriitor! Sau nu eşti? De mitocani şi de mincinoşi de ce te ocupi? Pe ipocriţi, pe laşi, pe proşti, pe infatuaţi, pe militarişti (hopa!) poţi să-i satirizezi, şi pe el nu?!
— Mie soţul tău mi se pare un om bun, cuviincios şi de treabă. Nu mi-l pot imagina sadic, egoist, meschin...
— O, e mult mai rău!
Şi-mi povesteşte o chestie confuză, cum că el vrea cu tot dinadinsul să plece nu ştiu unde... la mare sau la Baia Mare... În delegaţie sau aşa ceva..., că putea să plece altul, dar el nu, doar aşa, din egoism feroce, ca s-o lase pe ea singură, şi nu e prima oară... poate că are pe altcineva... o iubită... ea i-a interzis categoric, dar el nu mai ţine seama de ea, nu-l mai impresionează rugăminţile, lacrimile, suferinţa... unde-s vremurile de altădată, cînd îi scria scrisori înduioşătoare şi-i făcea declaraţii înflăcărate... că e hotărîtă să...
— Să divorţezi?
— Asta nu! N-am să-i dau satisfacţie! Vreau să-l pedepsesc public! Să-l arzi cu acidul satirei! (Prostii! De unde acid? De unde satiră?) Să publici o schiţă sau o piesă, ce-o fi! (Ce-o fi?) Cumpăr tot tirajul şi i-l pun în camera lui de lucru... ca să se vadă aşa cum e în o sută de mii de exemplare!
— Uite ce este, îi spun doctoral, literatura nu e delaţiune publică, nu-i fapt divers, nu-i lecţie, nu-i soacră, nu-i...
— Dar ce e, domnule?
— Este... este... (Poftim în ce m-am băgat! Cum să-i explic eu unei femei furioase ce e literatura? Dar altfel aş şti să explic? La urma urmei, ce e literatura?) Draga mea, literatura este... un fenomen complex... (Hait!)
Şi mă descopăr făcînd un gest cu ambele mîini, ca şi cum aş mîngîia o sferă nevăzută, ceea ce mă face să zîmbesc, fiindcă îmi aduc aminte că prietenul meu, regizorul V., observase (ochi de regizor!) predilecţia generală de a defini noţiunea de complex printr-o sferă imaginară, mai mare sau mai mică, în funcţie, probabil, de gradul de complexitate. Oricum mai departe nu reuşesc să-i explic interlocutoarei mele ce este literatura.
— Păi ce, tu nu eşti scriitor realist? Tu nu te inspiri din realitate? (Chiar dacă reuşeam să duc definiţia pînă la capăt, tot degeaba!)
— Pe cine interesează povestea asta a ta? devin brutal.
— Va să zică îi ţii partea! dacă mă refuzi, dacă nu vrei să mă ajuţi, îţi jur că n-am să mai citesc nici un rînd scris de tine!
Perspectiva de a pierde un cititor nu e deloc agreabilă.
— Bine, zic, ca un funcţionar care nu vrea să-şi ia nici o răspundere, să văd ce pot să fac...
După două săptămîni, mă trezesc din nou cu ea. Prudent, pun repede la adăpost manuscrisele de pe birou. Dar e calmă, ochii i-au redevenit căprui şi vocea copilăroasă.
— Te-ai apucat cumva să scrii ce ţi-am povestit?
— Încă nu, dar... E dificil să caracterizezi un sadic, un monstru de egoism, un...
— Te cred. Nici nu e cazul. L-ai nedreptăţi cumplit. Ştii ce băiat bun e?
— Ştiu... adică... sigur că ştiu.
Şi îmi povesteşte, la fel de confuz, că el a fost plecat la mare sau la Satu Mare (tot nu ţin minte), că a fost foarte drăguţ, că i-a adus nu ştiu ce de acolo, un cojoc, un pardesiu, un ceva de export, sau de import, că, de fapt, nu s-a schimbat, e ca pe vremuri...
— Am înţeles, zice hotărîtă, ce e literatura.
— Ce e? tresar.
— Un fenomen complex.
Şi face un gest rotund, ca şi cum ar mîngîia o minge de baschet, ceea ce mă convinge definitiv că un fenomen complex este ceva rotund şi neted, fără colţuri, fără asperităţi, fără nimic altceva. Ca o sferă goală.
(Perpetuum comic ’87, pag. 47)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu