Bucuria timidului

        Zimfoacă (vechiul meu erou) apreciază: o zi frumoasă, o faptă bună, o alee măturată corect, un capac etanş şi mai ales lumea ca lume, luînd-o aşa cum i-a fost dat s-o vadă cu proprii săi ochi. Nu-i place să facă aprecieri asupra nimănui, bun sau rău, modest sau megaloman, mare sau mic în grad. Îşi vede de treabă şi trece mai departe, producînd o dislocare lentă de aer cu trupul său mătăhălos. Face cu sîrg tot ceea ce i se dă să facă, chiar şi tîmpenii, fiindcă aşa i se cere.
        Nu ştie ce-i năbădaia şi nici veselia, nu exteriorizează, le ţine în el cu riscul barbotării ficatului, fierei şi altor măruntaie, să ştie de bine că pocneşte de un rîs interiorizat, căci are de ce rîde de cîte vede în jur.
        S-a obişnuit cu un serviciu obişnuit ca însăşi persoana lui. Acolo respectă şefii, egalii şi subalternii. E timid cu măsură şi curajos tot aşa, cît trebuie. Respectă ideile tuturor, nu-i contrazice, nu-i aprobă şi nici nu-i dezaprobă. Ce rost ar avea?!
        Datorită felului său de a fi, a promovat vijelios prin salturi nebănuite, pînă la funcţii semi-importante, într-o instituţie unde nu se pun probleme prea complicate. Iar în acest mod nu a deranjat pe nimeni, a vorbit domol cu toată lumea, a consultat legile şi şefii, înainte de a lua vreo măsură şi pînă n-a avut consimţămîntul tuturor, nu a pus nimic în aplicare. Perfect normal, iniţiativele le-a lăsat pe seama altora. Datorită acestui fel de a se descurca laudele nu contenesc, el le suportă stoic, menţinîndu-şi o poziţie de toleranţă faţă de oricine. Culmea, n-a prins gustul puterii şi ăsta e un mare merit, să recunoaştem. Nu prea ţine seama de el însuşi, dar face pe plac tuturor, întocmai cum procedează şi dimineaţa cînd, bărbierindu-se, i se pare că rade pe altul.
        Cea mai ciudată şi hotărîtoare întîmplare a lui Zimfoacă: S-a dus în tinereţe la un bal, unicul, a invitat o fată la dans, aceasta l-a refuzat pe motiv că o strîng pantofii. N-a crezut-o. Atunci s-a descălţat imediat pentru a-i arăta cele două monturi care o supărau. Încîntat, i-a sărutat mîinile cu recunoştinţă şi, deşi i-a observat chipul fad, a luat-o de nevastă, considerînd că nimeni altul în afara lui nu se va uita la dînsa.
        I-a făcut un băiat, tot cu monturi. Cînd plouă, mama şi fiul se plîng de dureri reumatice, dar Zimfoacă citeşte mai departe, vîrîndu-şi nasul în ziar, făcîndu-se că nu-i aude. „Ce putere am eu?" se întreabă liniştit.
        — Ştiţi ceva? le-a spus într-o zi, pe neaşteptate, nevestii şi băiatului, în timp ce ochii îi scînteiau. Noi toţi sîntem fruntaşi la locurile noastre de muncă, tu la filatură, eu la întreprindere, băiatul la şcoală. Nu vi se pare din cale afară de monotonă starea asta de perfecţiune?! De ce, mă rog, să meargă totul pe roate?! Hai să ne schimbăm fundamental atitudinea, propuse Zimfoacă, să ne lăsăm pe tînjeală, să nu ne mai recunoască nimeni, să creadă că sîntem cu totul alţii.
        — S-a făcut! au sărit şi ei, bucurîndu-se ca nişte copii de ideea care-i salva de o existenţă ultra banală.
        Zimfoacă se şi vedea retrogradat în schemă pînă la nivelul unui pompier sau paznic în tură, zîmbind tîmp de farsa ce le-a pregătit-o colegilor săi. Puştiul se bucura că va gusta şi el din paharul acidulat al corigenţei, iar mama îşi întrezărea un post de necalificată, trimisă să împingă prin secţie un cărucior cu deşeuri. Ce perspectivă, ce perspectivă! O existenţă care intră în impas şi devine precară, comportă agitaţie, tensiune, nemulţumire, luptă, ce mai!!
        — Cînd începem noua viaţă! întrebă Zimfoacă.
        — Mîine, se pronunţară mama şi fiul.
        — Perfect! îşi dădu acordul pater familias; astăzi tatonăm, stabilim tactica, iar mîine trecem la acţiune...
        — Să trăiţi, tovarăşe! exclamară, supuşi, din nou, mama şi fiul.
        Zimfoacă replică voios, comandînd:
        — Pe loc repaus, sînteţi liberi!
        Ieşiră toţi trei pe aceeaşi uşă, pornind din stradă în direcţii diferite. Începea de fapt ultima lor zi normală.

        Zimfoacă o apucă pe jos spre serviciu, cum obişnuia zilnic, să străbată distanţa pînă la întreprindere, din motive de sănătate, se înţelege. Se opri în dreptul unui vînzător de loz în plic, care-l îmbia cu punga şi declama:
        — Ultimul bilet, ultimul! Cel mai norocos! Serviţi cu încredere! Nu scăpaţi ocaziaaa...
        Zimfoacă nu se putu abţine, înşfăcă urgent biletul, îl desfăcu neîncrezător, decis să-l arunce la coş, dar înainte de a-l zvîrli, privirea îi lunecă pe imprimatul dreptunghiular şi inima i se opri o clipă în loc. Deodată îl năpădi o sudoare rece, urmată de una fierbinte şi zise aproape tremurînd:
        — Ia citeşte, dumneata, ce scrie aici? S-ar putea ca eu să am vedenii.
        — Tovarăşeee! N-aveţi nici o vedenie, aţi pus laba pe o Dacie 1300. Phii, ce baftă! Lume, lume, ce baftă a avut omu’! exclamă vînzătorul şi începu să ţopăie, făcînd fel de fel de grimase de se adună lumea ca la urs.
        — Stimate tovarăşeee...
        — Zimfoacă, se recomandă prompt, după ce-şi reveni din năuceală timidul.
        — V-a pus Dumnezeu mîna în cap. Phii, ce noroc, oameni buni, ce noroc! continua să strige vînzătorul de lozuri, de parcă l-ar fi lovit strechea. N-a mai picat un loz ca ăsta la mine în pungă de un deceniu! Şi tocmai azi, tocmai dumneata, de ziua mea, nu puteam să-l iau eu?
        Freamătul nu înceta, lumea se îmbulzea, evenimentul intersecţiei de lîngă piaţă căpăta proporţii, adunînd trecătorii într-un ghem viu.
        Zimfoacă scăpă cu mare greutate din cleşte şi porni cu lozul norocului în buzunar spre serviciu. Munci pe brînzi, savurîndu-şi bucuria în forul său interior. N-avu curajul să le comunice şi celorlalţi, fiindu-i teamă că va fi obligat să le dea ceva de băut.

*

        Planul răsturnării vieţii eşuă lamentabil. Altă aventură înlocuise pe cea proiectată. Se instaura ordinea în cămin, adăugîndu-se o obligaţie în plus, ieşirea la iarbă verde cu un turism de culoare verde, care le mîngîia sufletul lor monoton, iar umflăturile soţiei şi ale fiului regresară vizibil, pentru că umblatul pe jos fu suspendat cu desăvîrşire.
        Zimfoacă îşi mai încercă o vreme norocul, apelînd la punga cu miracole. După cîteva luni însă, nu mai avu ce căuta pe acolo, întrucît în maşina directorului care-l lua în fiecare dimineaţă de acasă, el fiindu-i adjunct şi avînd dreptul la acest mod de transport, îi spunea respectuos „să trăiţi", iar celălalt îi răspundea „să trăieşti, tovarăşe Zimfoacă"!
        L-a întrebat, într-o zi directorul, mai în glumă, mai în serios.
        — Zimfoacă, fii sincer, de ce eşti dumneata aşa închis? Ai avut vreodată o bucurie mare, mare?!
        Fără a sta prea mult pe gînduri, răspunse:
        — Mici una absolut nici una... decît aceea de a vă avea pe dumneavoastră şef.
        — Formidabil, anticipam acest răspuns, declară bătrînul director, de aceea, odată cu depunerea cererii mele de pensionare, am înaintat şi propunerea fermă ca dumneata să promovezi în locul meu. Ce zici de veste?!
        — Nu ştiu, m-aţi luat prin surprindere, nu ştiu ce o să mă fac fără dumneavoastră. Vă rog, nu vă grăbiţi, mie mi-a plăcut o viaţă întreagă să rămîn subaltern.
        — Lasă modestia, Zimfoacă, ţi-am spus de atîtea ori, nu merită! Cui foloseşte?
        — Mie, vă asigur, spuse potolit în timp ce maşina frîna lent, lîngă bordura din faţa instituţiei. Pentru prima oară Zimfoacă îşi ridică ochii şi cuprinse cu privirea faţada scăldată toată în soarele-dimineţii. În forul său intern, unde ducea o viaţă ascunsă de curiozitatea celor din jur, exclamă:
        „A mea eşti, soro, cît de curînd, atunci să te văd!"

(Perpetuum comic ’87, pag. 135)